Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. casus, fr. cas)
1. împrejurare, situaţie, circumstanţă.
2. ~ de conştiinţă = împrejurare în care cineva este silit să procedeze altfel decât îi dictează conştiinţa.
3. a face ~ de ceva = a considera ceva (exagerând) foarte important; a face ~ de cineva = a exagera calităţile, meritele cuiva.
4. întâmplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevăzute).
5. (med.) individ care reprezintă o situaţie exemplară.
6. fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcţii sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui şi numeralului.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. défectif, lat. defectivus)
1. (despre verbe, substantive şi adjective) care nu este folosit la toate formele flexionare; (despre adverbe) care nu are (unele) grade de comparaţie (inclusiv pozitivul).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ergatif)
1. caz gramatical, în unele limbi flexionare, care indică subiectul unei acţiuni ce se exercită asupra unui obiect.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.
Origine: (fr. hybride, lat. hybrida)
1. I. (biol.) care provine din încrucișarea de soiuri sau specii diferite; rezultat prin hibridare; bastard, metis.
2. care aparține la două categorii, tehnologii, clase diferite; din elemente eterogene, disparate; lipsit de armonie.
3. (despre cuvinte) prin contaminare sau încrucișare, din elemente caracteristice unor tipuri flexionare sau unor construcții diferite.
4. (gramatică) se spune despre cuvinte formate din rădăcini luate din două limbi diferite.
5. (motor) capabil să funcționeze cu diferite surse de energie.
6. II. organism provenit din încrucișarea a două specii diferite; plantă sau animal rezultat din hibridare; corcitură.
Parte de vorbire: s.
Origine: (inter1- + /a/fix)
1. segment din structura unui cuvânt sau a unei forme flexionare plasată între rădăcină şi un sufix (lexical sau gramatical) ori o desinenţă şi analizat de obicei împreună cu afixul următor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. morphème)
1. element morfologic (prefix, sufix, desinenţă) care serveşte la formarea cuvintelor şi a formelor flexionare ale acestora.
2. (în concepţia modernă) cea mai mică unitate în sens determinat din structura morfologică a cuvântului.