Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. acampsie, cf. gr. a „fără” + kamptein „a îndoi”)
1. (med.) rigiditate anormală a unei articulații, reducând sau împiedicând total flexiunea acesteia.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. charleston)
1. dans american de perechi împrumutat din folclorul negrilor, cu mişcări foarte repezi, prin flexiunea părţii de jos a picioarelor; melodia corespunzătoare.
2. talger ~ = talger (cinel) dublu, acţionat cu piciorul de către baterist, în orchestra de jaz.
3. croială specială de pantaloni.
Parte de vorbire: s.
Origine: (conjuga)
1. acţiunea de a (se) conjuga.
3. fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminaţia infinitivului.
5. mod de înmulţire sexuală în care prin fuzionarea a doi gameţi rezultă zigotul.
6. împerechere a cromozomilor în cursul meiozei.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. défectivité)
1. însușirea de a fi defectiv, de a prezenta imperfecțiuni sau lipsuri.
2. (gramatică) caracterul substantivelor sau verbelor defective, care au flexiunea incompletă sau care nu se întrebuințează la anumite forme gramaticale.
3. (electronică) prezența defectelor în cristalul unui semiconductor.
4. (muzică) însușire a unor game de a nu cuprinde toate treptele octavei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., gr. psoas)
1. fiecare dintre cei doi muşchi pereche inseraţi pe faţa anterioară a vertebrelor lombare şi la capătul femurului, servind la flexiunea coapsei.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. suplétivisme)
1. (gram.) calitatea de a fi supletiv.
2. (morfologie lingvistică) calitate specifică a anumitor forme gramaticale de a completa paradigmele unor cuvinte flexibile prin utilizarea mai multor radicali (sau lexeme), în loc de un singur radical; aceasta este o „neregularitate”, afectând de obicei un număr mic de cuvinte de înaltă frecvență, prin faptul că face imprevizibilă flexiunea cuvântului în cauză, care, prin urmare, trebuie învățată formă cu formă.