Dictionar

flutură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (nesigură, cf. fluture)

1. eșarfă înnodată în formă de fluture.
 

fluturător, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (flutura + -ător)

1. care flutură, este legănat de vânt.
 

agita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. /s’/agiter, lat. agitare)

1. tr. a clătina, a flutura.
2. a ațâța, a instiga la revoltă.
3. a produce vâlvă în public.
4. refl. (fam.) a se frământa.
5. a se zbuciuma, a fi neliniștit.
 

carpocapsă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. carpocapse)

1. fluturaș cu aripile cenușii-cafenii, cu fețele și marginile franjurate, pe arborii fructiferi.
 

microlepidoptere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. microlépidoptères)

1. grup de fluturi cuprinzând speciile de talie mică; fluturași.
 

oscila

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. osciller, lat. oscillare)

1. a se mișca alternativ în direcții opuse; a se balansa.
2. (fig.) a manifesta nehotărâre; a ezita, a șovăi; (p. ext.) a flutura.
3. (despre un sistem fizic) a evolua astfel încât una sau mai multe din mărimile sale caracteristice să ia succesiv valori pozitive sau negative.
 

fâlfâire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fâlfâi)

1. acțiunea de a fâlfâi și rezultatul ei; fâlfăit, fâlfăitură.
2. mișcare din aripi a păsărilor ce produce un zgomot specific zborului; zgomot specific zborului unei păsări.
3. fluturare a unei pânze, a unui steag etc. în bătaia vântului.
4. (fig.) suflare de vânt și zgomotul care o însoțește.
5. (var.) fălfăire, fălfâire, fâlfăire.
 

vlengăli

Parte de vorbire:  vb. tr. (Bucovina)  
Etimologie: (necunoscută)

1. a agita în aer un obiect, făcându-l să fâlfâie; a flutura.