fonetic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. phonétique, gr. phonetikos)

1. adj. referitor la sunetele limbii, la fonetică.
2. ortografie ~ă = ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunță.
3. s. f. ramură a lingvisticii care studiază structura sonoră, modificările și legile după care se modifică sunetele unei limbi.
4. ~ă funcțională = fonologie.

fonetician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. phonéticien)

1. lingvist specializat în fonetică; fonetist.

accident

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accident, lat. accidens)

1. s. n. eveniment întâmplător și neprevăzut, cu consecințe dăunătoare.
2. ridicătură, adâncitură a unui teren.
3. însușire a unui lucru, fenomen nelegată de esența lui.
4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilația, epenteza, metateza).
5. s. m. alterație.

anaptixă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anaptyxe)

1. modificare fonetică constând în introducerea unei vocale între două consoane într-un cuvânt.

armonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc.

asibilare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (asibila)

1. fenomen fonetic prin care o consoană oclusivă se transformă în consoană africată (fricativă) sub influența lui i sau e următor; asibilație.

asibilație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. assibilation)

1. (lingvistică) modificarea fonetică a unei consoane rezultând o sibilantă (consoană siflantă); asibilare.
2. (var.) (înv.) asibilațiune.

asimila

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. assimiler, lat. assimilare)

1. (tr.) a transforma în substanță proprie materiile nutritive absorbite de organism.
2. a face asemănător.
3. a considera egal, similar cu altă persoană.
4. a-și însuși cunoștințe, idei etc.
5. a introduce în procesele de fabricație produse sau materiale noi, o tehnologie nouă etc.
6. (tr., refl.) a integra, a face să se integreze în alt grup social sau național.
7. (fonetică) a (se) transforma sub influența unui alt sunet din apropiere.
8. (psihologie) a (se) integra într-un set de stimuli cunoscuți anterior.