Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. fonction, lat. functio)
1. activitate prestată de cineva pentru a se achita de obligațiile impuse de serviciu; însărcinare, sarcină; slujbă.
2. rol sintactic pe care îl îndeplinește un cuvânt în propoziție.
3. (log.) operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare.
4. activitate proprie unui organ, unei ființe animale sau vegetale.
5. totalitatea proprietăților chimice ale unui compus, determinate de o anumită grupă de atomi din moleculă.
6. (mat.) mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile.
7. a fi în ~ de... = a depinde de...
8. (inform.) subprogram care calculează și întoarce subprogramului apelant o singură valoare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. autonephrectomy)
1. operaţie de scoatere totală din funcţiune a unui rinichi tuberculos.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. caler)
1. a imobiliza o piesă, un organ de maşină înainte ca acesta să intre în funcţiune.
2. a aşeza la orizontală suportul unui aparat topografic de vizare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. éclosion)
1. ieşire a puilor sau a larvelor din ou.
2. (fig.) ieşire la iveală, înflorire; manifestare.
3. intervenţie chirurgicală prin care este scoasă din funcţiune o porţiune dintr-un organ, fără a fi extirpată.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. fonction, lat. fonctio, -onis)
1. activitate care tinde spre un anumit scop.
2. activități specifice atașate ființei umane, naturii sale, sexului său, personalității sale (ex. ~a maternă).
3. activități atașate ființei umane ca membru al unei societăți (ex. ~ politică).
4. activități specifice, de natură profesională, atașate unei persoane.
5. activitate, atribuție determinată, legată de un loc de muncă, de un birou.
6. ansamblu de obligații și îndatoriri inerente exercitării unei activități administrative.
7. (prin ext.) însărcinare, slujbă.
8. ~ publică = funcție exercitată în cadrul unei administrații, unei organizații dependentă de stat.
9. (biologie) ansamblu de proprietăți active ale unui organ (ex. ~a de reproducere).
10. (biologie) activitate la care un organ este adaptat datorită structurii sale.
11. (matem.) relație între două mulțimi de elemente X și Y care asociază fiecărui element al lui X un element al lui Y (mulțimea X se numește domeniu și mulțimea Y se numește codomeniu).
12. (logică) operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare.
13. (mat., log.) relație constantă între două sau mai multe variabile, astfel încât orice modificare a valorii uneia să corespundă în mod regulat unei modificări a valorii celorlalte.
14. (programare) transformarea unui obiect într-un alt obiect; (în special) subrutină care returnează un rezultat.
15. (gramatică) relații reciproce între termenii unei propoziții și care asigură echilibrul acesteia.
16. (gramatică) relație gramaticală pe care elementele unei structuri (categoriile) o întrețin între ele.
17. (muzică) locul unui acord într-o suită sau o serie muzicală, constând de obicei din tonică, subdominantă și dominantă.
18. (glosematică) orice relație între doi termeni.
19. (psihologie) ansamblu de operații la care pot contribui activitățile noastre psihice și care sunt caracteristice acestora.
20. (chimie) grup remarcabil de atomi care are o reactivitate specială în interiorul unei molecule.
21. (loc.) în ~ de = în raport cu cineva sau ceva care poate varia.
22. (loc.) a fi în ~ de = a fi în raport, în relație cu cineva sau ceva care poate varia.
23. (var.) funcțiune.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. génération, lat. generatio)
1. funcțiune prin care ființele vii se reproduc; reproducere.
2. (biol.) ~ spontanee = ipoteză potrivit căreia organismele vii ar lua naștere în mod spontan din materia anorganică.
3. totalitatea oamenilor care sunt de aceeași vârstă.
4. (biol.) grupare de indivizi având aceeași filiație.
5. perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de aceea a fiului.
6. grup de familii tehnologice contemporane sau coerente corespunzând perioadelor în care tehnica se află relativ stabilizată.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. interstitiel)
1. referitor la, de (la) interstițiu, care provine dintr-un interstițiu.
2. țesut ~ = țesut conjunctiv care se află între elementele în funcțiune ale unui organ, masa lui principală.
3. (despre răni etc.) localizat în țesutul conjunctiv sau în vasele de sânge ale unui organ.