Parte de vorbire: Traducere
Origine:
1. LAT hypha generativa
2. FR hyphe génératrice; hyphe fondamentale
3. EN generative hypha
4. DE generative Hyphe
5. RU rенерaтивнaя rифa
6. HU generatív hifa, alap gombafonal
Parte de vorbire: s.
Origine: (auto1- + consistenţă)
1. principiu în filozofia materialistă potrivit căruia materia nu are nevoie de nimic din afara ei pentru a se desfăşura până la formele cele mai înalte de conştiinţă; proprietate fundamentală a materiei de a se susţine prin ea însăşi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bioblaste)
1. substanţă ipotetică vie, componentă fundamentală a citoplasmei.
2. celulă capabilă să trăiască independent.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. canon, germ. Kanon)
1. normă, regulă fundamentală.
2. (arte) regulă fixă care stabileşte proporţia diferitelor părţi ale corpului.
3. compoziţie polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeaşi melodie; imitaţie (2).
4. caracter de literă de 36 puncte tipografice.
5. ansamblul cărţilor considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. catégorie, lat. categoria, gr. kategoria)
1. noţiune fundamentală care exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii.
2. grup de fiinţe, obiecte, fenomene de acelaşi fel, sau asemănătoare între ele.
3. ~ socială = grup social care reuneşte parţial trăsăturile unei clase sociale.
4. grupă în cadrul unei ramuri sportive, stabilită, în raport cu greutatea corporală a concurenţilor, după performanţele realizate sau după vârstă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. classicisme)
1. atitudine estetică fundamentală, ca-racterizată prin tendinţa de a observa fenomenele în lumina universalului şi de a închega într-un sistem stabil, armonios şi proporţional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin şi echilibrat al perfecţiunii formelor, care caracterizează cultura antichităţii greco-latine şi alte momente ale diverselor culturi dominate.
2. curent în arta şi literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichităţii greco-latine, prin supremaţia principiilor morale, prin triumful raţiunii asupra sentimentelor şi fanteziei, prin cultul pentru adevăr şi natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru şi claritate.
3. perioadă în istoria culturii universale şi naţionale ale cărei creaţii reprezintă maximum de realizare artistică şi modele demne de urmat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. complémentarisme)
1. teză fundamentală a empirismului logic, constând în asocierea, în cadrul aceleiaşi concepţii, a două metafizici tradiţionale în istoria gnoseologiei, empirismul şi logicismul, prin reducerea fenomenului la percepţii şi a esenţei la termenul în/prin care se formează noţiunea.