Parte de vorbire: vb.
Origine: (it. afforcare)
1. a ancora o navă cu ajutorul a două ancore.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (afurca)
1. (marină) ansamblu de manevre și cabluri folosite pentru afurcare.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. bifurquer)
1. refl. a se despărţi în două ramuri, direcţii.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. désaffourchage)
1. (mar.) a desface cheia de afurcare şi a vâra una din cele două ancore afurcate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. furcatus)
1. în formă de furcă; furciform.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. furcatio)
1. diversificare a studiilor prin gruparea disciplinelor şi activităţilor şcolare în concordanţă cu domenii fundamentale ale cunoaşterii umane.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (afurca)
1. (marină) ansamblu de manevre și cabluri folosite pentru afurcare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bifurcation)
1. bifurcare; loc unde se bifurcă un drum, un râu etc.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (engl. biparous, fr. bipare)
1. care dă naştere la două fiinţe o dată.
2. califică o femeie, o femelă care este mamă pentru a doua oară.
3. (bot.) cu ramuri bifurcate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cladocères)
1. pl. subordin de crustacee acvatice mici, care intră în compunerea planctonului de apă dulce, cu antenele mari şi înfurcate, ca mijloc de locomoţie.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. désaffourchage)
1. (mar.) a desface cheia de afurcare şi a vâra una din cele două ancore afurcate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dichotomie, gr. dikhotomia)
1. diviziune în două părţi, grupe sau specii.
2. (log.) împărţire a unei noţiuni în alte două noţiuni.
3. ramificare a unui organ axial (rădăcină, tulpină, ramuri) prin bifurcare.