Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. furie, lat. furia)
1. mânie violentă, nestăpânită; violenţă.
2. (pl.) cele trei divinităţi ale infernului, care, în credinţele anticilor, chinuiau sufletele păcătoşilor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. fourrier)
1. militar în termen care îndeplineşte funcţia de secretar în cancelaria unei (sub)unităţi.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr., engl. amok)
1. boală mintală tropicală, provocată de abuzul de stupefiante, excitante etc., manifestată prin tendinţă la fugă şi impulsuri criminale.
2. (fig.) izbucnire violentă, furie inexplicabilă.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (după fr. dévouement)
1. atașament sincer față de o persoană sau față de o cauză și hotărârea de a o servi în orice împrejurare și fără rezerve, până la sacrificiu; abnegaţie.
2. (antichitate) actul de a se sacrifica furiei divine pentru a alunga pericolul care se abate asupra tuturor.
3. (var. înv.) devoiement, devuement.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. furibond, lat. furibundus)
1. care arată furie excesivă; furios, mânios la culme.
2. (despre un fenomen natural) care se caracterizează printr-o impetuozitate extremă.
Parte de vorbire: I. adj., II. adv.
Origine: (fr. furieux, lat. furiosus)
1. I. care prezintă caracteristicile furiei; stăpânit de furie, mânios.
2. (despre elementele naturii) care este extrem de impetuos; violent.
Parte de vorbire: I. adv., II. s.m.
Origine: (it. furioso /fuˈrjoso/)
1. I. (muz.) cu furie, cu mânie; impetuos.
2. II. rasă de cai rezultată din încrucişarea rasei de galop englezeşti cu rase locale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. fureur, lat. furor)
1. mânie, delir furios, furie.
2. pasiune violentă; încântare.
3. (fam.) a face ~ori = a provoca admiraţie (prin aspectul exterior).