Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. idéaliste)
1. I. care aparține idealismului; privitor la idealism; idealistic.
2. care își orientează gândul, acțiunea, viața, după un ideal; idealistic.
3. (depr.) care trăiește din himere, iluzii, fără să țină cont de realitate; idealistic.
4. II. adept, susținător al idealismului.
5. persoană care aspiră spre un ideal.
6. (depr.) persoană) lipsită de simțul realității sau de simț practic.
7. (antonime) materialist, realist.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. matérialisme, germ. Materialismus)
1. orientare fundamentală în filozofie, opusă idealismului, potrivit căreia lumea este, în esență, materială și cognoscibilă.
2. ~ dialectic = concepție care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = concepție filozofică având ca obiect societatea, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice; ~ economic = concepție unilaterală, metafizică, despre societate, care absolutizează rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea socială; ~ științific-naturalist = concepție exprimând convingerea spontană a naturaliștilor că lumea exterioară este o realitate obiectivă; ~ vulgar = curent care, în esență, reduce întreaga realitate, inclusiv conștiința, la materie.
3. interes exagerat pentru problemele materiale.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Neukantianismus, după fr. néo-kantisme)
1. orientare în filozofia contemporană care preia în special interpretarea kantiană a conceptelor de obiectivitate și metodă, căutând să asimileze noile rezultate ale științelor în perspectiva unei reedificări a logicii și a teoriei cunoașterii pe bazele idealismului.