imediat, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. adv.  
Etimologie: (fr. immédiat/ement/, lat. immediatus)

1. I. care urmează să se producă fără întârziere; nemijlocit; (prin ext.) de primă urgență.
2. care urmează sau precede fără interval.
3. II. imediat, fără intermediar; neîntârziat, numaidecât, îndată.
4. (antonime) mediat, tardiv.

imediatețe

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (it. immediatezza, fr. immédiateté)

1. caracter imediat, nemijlocit al unei acțiuni, al unui fapt.
2. caracter de urgență.

adjunct, -ă

Parte de vorbire:  adj., s. m. f.  
Etimologie: (lat. adiunctus, cf. germ. Adjunkt, fr. adjoint)

1. (persoană) cu funcție imediat subordonată unui conducător de instituție etc.

adverbal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. adverbal)

1. pe lângă, care determină un verb.
2. care este legat de verb, care depinde de verb (*acuzativul sau ergativul (în funcție de limbă) este cazul determinant adverbal imediat).
3. care se referă la relația verbului cu alți termeni ai propoziției.

angiotrib

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. angiotribe)

1. (med.) instrument chirurgical folosit în angiotripsie; pensă care se folosea în chirurgia vaselor și care consta în strivirea acestora pentru a asigura hemostaza imediată.

antecedent, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. antécédent, lat. antecedens)

1. I. care precede (cel mai adesea imediat) în timp; care este anterior.
2. (vorbind de un curs de apă) care prezintă un fenomen de antecedență.
3. (despre o vale) care s-a stabilit înaintea unei deformări tectonice.
4. II. faptă, întâmplare anterioară unui fapt, unei stări actuale.
5. ~ penal = fapt penal privind trecutul unui inculpat.
6. (logică) primul termen al unei judecăți ipotetice; tot ceea ce poate constitui premisa unei demonstrații.
7. prima secțiune a unei unități melodice structurată binar.
8. (muzică) prima expunere tematică într-o lucrare elaborată prin tehnica contrapunctului.
9. (antonime) posterior, subsecvent, ulterior.

apel

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appel)

1. strigare a numelui cuiva.
2. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivități.
3. îndemn, cerere, rugăminte.
4. semnal sonor sau luminos produs într-un post de telefon, de telegraf etc.
5. (jur.) acțiune făcută de o instanță judecătorească imediat superioară pentru a schimba sau a infirma o hotărâre dată de o instanță inferioară.

areta

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. arrêter)

1. (despre câini de vânătoare) a rămâne pe loc imediat ce zărește sau simte vânatul; a aținti, a poanta.