Dictionar

impunător, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (impune + -/ă/tor)

1. măreţ, falnic, impozant.
 

impune

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. imponere, după fr. imposer)

1. tr. a face pe cineva să accepte ceva.
2. a constrânge (pe cineva) la ceva.
3. a supune unui impozit.
4. intr. a inspira respect, teamă.
5. refl. a căpăta prestigiu, a se afirma.
 

impunere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (impune)

1. acțiunea de a (se) impune și rezultatul ei; silă, constrângere.
2. aplicare a unei pedepse, a unei prevederi etc.
3. operație fiscală care constă în stabilirea persoanei, a termenului și a sumei ce urmează să fie plătită statului ca impozit; impozare, impozat; (concret.) impozit.
4. (în ritul catolic) ~a mâinilor = binecuvântare prin punerea mâinilor pe capul cuiva.
5. remarcare, afirmare.
 

impunisabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. impunissable)

1. care nu poate fi pedepsit; care nu este pasibil de pedeapsă.
2. (antonime) punisabil, punibil.
 

impunitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. impunité, lat. impunitas)

1. nepedepsire a unui infractor, datorită unor împrejurări, stări sau situaţii prevăzute de lege.
 

a fortiori

Parte de vorbire:  loc. adv., adj. inv.  
Etimologie: (lat. a fortiori, cu atât mai mult)

1. care se impune cu necesitate.
2. (log.; despre raţionamente) care constă în trecerea de la o judecată la alta pe baza faptului că în favoarea celei de-a doua judecăţi există tot atâtea temeiuri.
 

ascet, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ascète)

1. cel care practică ascetismul; pustnic.
2. (fig.) om care îşi impune o viaţă austeră şi retrasă.
 

august, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. auguste, lat. augustus)

1. (ca epitet dat monarhilor sau membrilor familiilor princiare) preamărit, slăvit.
2. (fig.) maiestuos, măreţ, impunător.
 

autodisciplină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autodiscipline)

1. disciplină pe care şi-o impune cineva.
2. (într-o unitate şcolară) menţinerea disciplinei prin elevi.
 

autoexil

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (auto1- + exil)

1. exil pe care şi-l impune cineva.
 

autoritar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. autoritaire)

1. care uzează de autoritatea sa, care urmăreşte să-şi impună voinţa.