impune-Dicti0nar.ro electronic

impune

Parte de vorbire: vb.
Etimologie: (lat. imponere, după fr. imposer)

1. tr. a face pe cineva să accepte ceva.
2. a constrânge (pe cineva) la ceva.
3. a supune unui impozit.
4. intr. a inspira respect, teamă.
5. refl. a căpăta prestigiu, a se afirma.

impunere

Parte de vorbire: s.f.
Etimologie: (impune)

1. acțiunea de a (se) impune și rezultatul ei; silă, constrângere.
2. aplicare a unei pedepse, a unei prevederi etc.
3. operație fiscală care constă în stabilirea persoanei, a termenului și a sumei ce urmează să fie plătită statului ca impozit; impozare, impozat; (concret.) impozit.
4. (în ritul catolic) ~a mâinilor = binecuvântare prin punerea mâinilor pe capul cuiva.
5. remarcare, afirmare.

a fortiori

Parte de vorbire: loc. adv., adj. inv.
Etimologie: (lat. a fortiori, cu atât mai mult)

1. care se impune cu necesitate.
2. (log.; despre raționamente) care constă în trecerea de la o judecată la alta pe baza faptului că în favoarea celei de-a doua judecăți există tot atâtea temeiuri.

ascet, -ă

Parte de vorbire: s.
Etimologie: (fr. ascète)

1. cel care practică ascetismul; pustnic.
2. (fig.) om care își impune o viață austeră și retrasă.

autodisciplină

Parte de vorbire: s.
Etimologie: (fr. autodiscipline)

1. disciplină pe care și-o impune cineva.
2. (într-o unitate școlară) menținerea disciplinei prin elevi.

autoexil

Parte de vorbire: s.
Etimologie: (auto1- + exil)

1. exil pe care și-l impune cineva.

autoritate

Parte de vorbire: s.
Etimologie: (fr. autorité, lat. auctoritas)

1. putere, drept de a comanda, de a da dispoziții, de a impune ascultare.
2. organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții.
3. reprezentant al acestei puteri.
4. influență, ascendent, prestigiu.
5. cel care se bucură de această influență, de acest prestigiu; somitate.

caudine

Parte de vorbire: s.
Etimologie: (lat. /fauces/ Caudinae)

1. pl. a trece sub furcile ~ = a impune condiții umilitoare (după o înfrângere totală); (p. ext.) a supune unei critici severe.