Dictionar

incert, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. incertus)

1. care nu este sigur, nu este asigurat; nesigur.
2. care nu este determinat dinainte.
3. care poate fi pus la îndoială; îndoielnic.
4. care nu are o formă sau o natură definită; (prin ext.) confuz.
5. (antonime) cert, asigurat, sigur.
 

incertitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. incertitude, lat. incertitudo)

1. lipsă de certitudine; nesiguranță, îndoială.
 

aleatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aléatoire, lat. aleatorius)

1. care depinde de un eveniment incert; supus hazardului; întâmplător; stocastic.
2. variabilă ~ie (sau stocastică) = mărime care poate avea diferite valori, fiecare dintre ele fiind luată ca o anume probabilitate; muzică ~ie = muzică în care autorul introduce elemente de hazard, de improvizație.
 

daoism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (cf. fr. taoïsme)

1. filozofie religioasă chineză fondată de Lao-tzu, cu origini incerte care se situează aproximativ în mileniul I î.Hr., care este în același timp o religie organizată, un misticism solitar și un set de practici oculte.
2. (var.) taoism.
 

dubitație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dubitation, lat. dubitatio)

1. exprimare a unei îndoieli, incertitudini, nesiguranțe în gândire.
2. figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el, pentru a preveni obiecțiile; addubitație.
 

entropie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. entropie)

1. mărime care, în termodinamică, permite a evalua degradarea energiei unui sistem.
2. măsură care indică gradul de organizare a unui sistem.
3. (în teoria informației) grad de incertitudine, măsurat în biți, legat de mesajele pe care le emite o sursă.
 

improbabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. improbable)

1. care nu se poate proba, dovedi.
2. nesigur; incert.
 

improbant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. improbant)

1. care nu probează ceva, nu are valoare de probă; incert, nesigur.
2. (anton.) probant.