Dictionar

Incident, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incident)

1. adj. (despre cuvinte, propoziții) intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze.

2. (despre fascicule de radiații) care atinge o suprafață într-un anumit punct.

3. s. n. eveniment neașteptat, neplăcut, care survine în timpul unei activități.

4. greutate, dificultate.

5. (jur.) obiecție, contestație accesorie la cauza principală a unui proces.


Incidenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. incidence)

1. întretăiere a unui fascicul de radiații cu o suprafață.

2. punctul de ~ = punct în care un fascicul de radiații întâlnește o suprafață; unghi de ~ = unghi pe care îl face un asemenea fascicul cu perpendiculara în punctul de incidență; plan de ~ = planul determinat de fasciculul incident și normala în punctul de incidență.

3. situație a unei propoziții incidente.

4. (biol.) prezența unui caracter, normal sau patologic, într-o populație oarecare.

5. (med.) totalitatea cazurilor de îmbolnăvire provocată de o boală infecțioasă într-un interval de timp, raportată la populația totală.

6. (în radiologie) situație a corpului de iradiat (pentru diagnostic sau terapie) față de sursa de radiații.

7. (fig.) repercusiune, consecință.


Incidental, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. fr. incidentel, it. incidentale)

1. (adesea adverbial) care intervine întâmplător; accidental.

2. în legătură cu un incident, constituind un incident.


Catadioptru

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. catadioptre)

1. sistem optic care răsfrânge razele luminoase în direcţia lor de incidenţă.


Coincident, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. coïncident)

1. care coincide (în spațiu și timp); care se suprapune exact.

2. care are loc concomitent cu un alt eveniment.

3. (antonime) incoincident, necoincident.


Colimaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. collimation, germ. Kolimation)

1. reglare a instrumentelor optice pentru a realiza coincidenţa dintre axa lor optică şi linia de vizare.


Coma

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. coma, germ. Koma)

1. aberaţie a unui sistem optic în formă de coadă de cometă, cauzată de fascicule de raze incidente, lungi şi oblice.

2. aberaţie a lentilelor electronice în apariţia unei estompări spre periferia imaginii.

3. nebulozitate gazoasă care înconjură nucleul unei comete.


Corp

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. corps, lat. corpus)

1. s. n. organismul considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup.

2. trup fără cap; trunchi.

3. parte principală din ceva.

4. corp de legi = culegere de legi; corpus.

5. porțiune de materie bine determinată.

6. (chim.) substanță (organică sau anorganică).

7. obiect material, lucru.

8. corp ceresc = corp natural sau artificial din spațiul cosmic; corp negru = corp capabil absoarbă integral radiația termică incidentă, de orice lungime de undă.

9. corp delict = obiect care a servit la săvârșirea unei infracțiuni.

10. (mat.) mulțime înzestrată cu două operații (adunare și înmulțire), caracterizată prin proprietăți de asociativitate, distributivitate, precum și prin existența elementelor neutre și inverse în raport cu cele două operații.

11. corp fonetic = totalitatea sunetelor care alcătuiesc un cuvânt sau o formă gramaticală.

12. unitate cu care se măsoară mărimea literelor tipografice.

13. totalitatea persoanelor care, prin funcție sau profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită.

14. corp de balet = a) ansamblul balerinilor dintr-un teatru de operă, operetă sau estradă; b) grup de dansatori având într-un spectacol rol similar corului de operă; corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici străini acreditați pe lângă un stat.

15. corp electoral = totalitatea persoanelor care se bucură de drept de vot la data efectuării unor alegeri.

16. mare unitate militară în alcătuirea căreia intră mai multe divizii, brigăzi și regimente de toate armele.

17. corp de gardă = clădire sau încăpere din incinta unui obiectiv de pază ocupată de o gardă militară.

18. s. m. (med.) denumire dată unor structuri anatomice.


Craniograf

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. craniographe)

1. (med.) aparat folosit în craniografie.

2. (med.) aparat conceput pentru a efectua cu ușurință toate incidențele radiografice ale craniului și ale șarnierei cervico-occipitale, fără a mișca capul pacientului, indiferent dacă este așezat sau culcat.