Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. incriminer, lat. incriminare)
1. a imputa cuiva acte criminale, abuzuri etc.; a învinui.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (dez- + incrimina)
1. a abroga o dispoziţie incriminatoare atunci când o faptă penală a încetat să mai prezinte un pericol social.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incriminable)
1. care poate fi incriminat, acuzat; acuzabil.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. incrimination, lat. incriminatio)
1. acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; incriminare.
2. actul sau procesul de a face pe cineva să pară vinovat, în special de o crimă.
3. (var.) incriminațiune, încriminație, încriminațiune.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incriminatoire)
1. care incriminează, care servește la incriminare; care arată implicarea într-o infracțiune; acuzator.
2. (var.) incriminatoriu, încriminator.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. accusare)
1. a învinui, a învinovăţi; a incrimina.
2. (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă.
3. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antiparastase)
1. figură retorică prin care se urmăreşte să se demonstreze că faptul incriminat este lăudabil.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (dez- + incrimina)
1. a abroga o dispoziţie incriminatoare atunci când o faptă penală a încetat să mai prezinte un pericol social.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incriminatoire)
1. care incriminează, care servește la incriminare; care arată implicarea într-o infracțiune; acuzator.
2. (var.) incriminatoriu, încriminator.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. incrimination, lat. incriminatio)
1. acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; incriminare.
2. actul sau procesul de a face pe cineva să pară vinovat, în special de o crimă.
3. (var.) incriminațiune, încriminație, încriminațiune.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incriminable)
1. care poate fi incriminat, acuzat; acuzabil.