Dictionar

Rezultate secundare (Indirect.):

Indirect, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. indirect, lat. indirectus, germ. indirekt)

1. (și adv.) care nu se face, nu se obține direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva.

2. vorbire sau stil ~ = procedeu stilistic de redare a spuselor cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație.

3. complement ~ = complement care exprimă obiectul în (de)favoarea căruia se săvârșește o acțiune, asupra căruia se răsfrânge în mod indirect acțiunea verbului; propoziție completivă (și s. f.) = propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb din regentă.

4. (fin.) impozit ~ = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum.

5. (mil.) tragere = tragere pe bază de calcul asupra unor ținte care nu se văd.


Acciz

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accise)

1. impozit indirect, instituit asupra produselor şi serviciilor de primă necesitate.


Apagogic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. apagogique)

1. (log.) care dovedește ceva prin arătarea imposibilității contrariului, prin reducere la absurd.

2. raționament ~ = raționament în care demonstrăm o propoziție arătând absurditatea propoziției contrare; apagogie.

3. demonstrație = demonstrație indirectă prin dovedirea absurdității contrariului; apagogie.


Bie

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. biais)

1. (croitorie) fâşie de material textil tăiată oblic.

2. linie, sens, direcție oblică; oblicitate.

3. (expr.) în ~ = oblic; (fig.) într-un mod indirect, pieziș, pe ocolite.


Celerimetrie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. célérimétrie)

1. metodă de măsurare indirectă și rapidă a unghiurilor, a distanțelor și a diferențelor de nivel dintre anumite puncte de pe teren cu ajutorul taheometrului; tahimetrie, taheometrie.


Contagiu

Parte de vorbire: s.n. (latinism învechit)
Origine: (lat. contagium)

1. (med.) răspândirea unei boli transmisibile prin contact direct sau indirect, infecție sau contaminare; contagiune.


Dativ

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. datif, lat. dativus)

1. caz al declinării care exprimă de obicei destinaţia acţiunii unui verb, având valoare de complement indirect.

2. ~ etic = dativul unui pronume (mi, ţi), care indică persoana interesată în acţiune.