Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. inductif, lat. inductivus)
1. care procedează prin inducție, rezultă dintr-o inducție.
2. (fizică) care se referă la inducție (electromagnetică); care se datorează fenomenelor de inducție.
3. metodă ~ă = metodă de cercetare care procedează prin ridicarea de la particular la general, prin urmărirea trecerii de la efect la cauză.
4. (electr.) circuit ~ = circuit unde are loc inducția; circuit cu inducție proprie.
5. (logică) (anton.) deductiv.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (germ. Induktivität)
1. (fizică) mărime egală cu raportul dintre fluxul magnetic stabilit printr-un circuit de curentul care trece prin el sau printr-un alt circuit și intensitatea curentului respectiv; inductanță.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anti-induction)
1. (telec.) eliminare, reducere a efectelor inductive perturbatoare dintre circuite paralele.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. baconisme)
1. filozofia lui Francis Bacon, care, combătând scolastica şi metoda deductivă, a pus bazele metodei inductive moderne.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. épogogique)
1. (la Aristotel; despre silogisme) inductiv.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. inducere)
1. a împinge, a îndemna pe cineva să facă ceva; a incita; a determina.
3. (log.) a face un raţionament inductiv.
4. a produce o inducţie electromagnetică.
5. a produce, a cauza, a provoca.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. inductance)
1. (fizică) mărime egală cu raportul dintre fluxul magnetic care străbate un circuit și intensitatea curentului care îl produce; inductivitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. résisteur, engl. resitor)
1. element de circuit electric cu inductivitate şi capacitate neglijabile, dar care, având rezistenţă electrică, poate fi introdus într-un circuit electric; rezistenţă (I, 4).