inducţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. induction, lat. inductio)

1. raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general.
2. metodă de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive.
3. concluzie prin inducție.
4. influență exercitată de un țesut oarecare asupra țesuturilor vecine.
5. mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează, sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos.
6. producere sau influențare a unui fenomen ori proces de către stimuli, factori, enzime etc.
7. producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic.

antiinducţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anti-induction)

1. (telec.) eliminare, reducere a efectelor inductive perturbatoare dintre circuite paralele.

autoinducţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. auto-induction)

1. producere a unei forţe electromotoare într-un circuit datorită câmpului magnetic al curentului electric variabil care trece prin însuşi circuitul indus; selfinducţie.

selfinducție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (engl., fr. self-induction)

1. proprietatea unui circuit electric de a rezista sau de a se opune schimbării curentului care trece prin el (inducerea unei tensiuni într-un fir care transportă curent); autoinducție.
2. (var.) (rar) selfinducțiune.

amplifiant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. amplifiant)

1. (log.) inducţie ~ă = inducţie care se bazează pe un număr cât mai mare de cazuri.

autoinducţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. auto-induction)

1. producere a unei forţe electromotoare într-un circuit datorită câmpului magnetic al curentului electric variabil care trece prin însuşi circuitul indus; selfinducţie.

bobină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bobine)

1. suport cilindric pe care se poate înfăşura un fir, un cablu, o peliculă sau bandă magnetică; ansamblu compus din acest suport şi firul, cablul etc. înfăşurat pe el.
2. mosor.
3. element component al circuitelor electrice constituit din mai multe spire înfăşurate în jurul unui suport dielectric sau feromagnetic.
4. ~ de inducţie = transformator electric din două înfăşurări bobinate pe un singur miez de fier.

extracurent

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. extra-courant)

1. (electr.) curent de regim tranzitoriu prin autoinducţie, care se suprapune curentului principal.

faradic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. faradique, germ. faradisch)

1. referitor la teoriile lui Faraday.
2. (despre un curent alternativ) obţinut prin întreruperea ritmică a curentului continuu în circuitul primar al unei bobine de inducţie.

faradizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. faradisation)

1. utilizare terapeutică a curenţilor de inducţie.