infinit, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n., III. s.m.  
Etimologie: (lat. infinitus, fr. infini)

1. I. care nu are nici început și nici sfârșit.
2. care este nemărginit și nelimitat (în spațiu și timp); (prin ext.) foarte mare, considerabil.
3. care există în număr nelimitat.
4. care nu poate fi evaluat, care este incalculabil.
5. II. (fil.) însușirea materiei de a fi nelimitată și inepuizabilă în spațiu și timp.
6. III. (mate.) mărime care nu este finită.
7. (mate.) mărime care poate lua valori mai mari decât orice mărime dată, reprezentată prin semnul ∞ .

infinitamente

Parte de vorbire:  adv. (înv.)  
Etimologie: (it. infinitamente)

1. în mod infinit, fără limite.

infinitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. infinité)

1. caracter a ceea ce este infinit în timp, spațiu sau număr.
2. cantitate, număr nelimitat, foarte mare.
3. (antonim) finitate.

infinitezimal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. infinitésimal)

1. foarte mic; infim.
2. (mat.) relativ la mărimi extrem de mici.
3. calcul ~ = calcul care cuprinde calculul diferențial și integral.

infinitism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. infinitisme)

1. concepție metafizică care admite că universul este infinit.

infinitiv

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. infinitif, lat. infinitivus)

1. mod nepersonal al verbului, care exprimă acțiunea în chip general.

absolut, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.  
Etimologie: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricție, necondiționat.
2. total, complet, desăvârșit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine și prin sine.
8. adv. cu desăvârșire, exact.

analitic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. analytique, lat. analythicus)

1. bazat pe analiză.
2. chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanțelor; limbă ~ă = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă prin cuvinte izolate; filozofie ~ă = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice și conceptuale ale cunoașterii.
3. care utilizează calculul algebric și infinitezimal.
4. geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază proprietățile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric.

apeirofobie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl., gr. apeirophobia)

1. teamă excesivă, nejustificată, de infinit.

apeiron

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (gr. apeiron)

1. (fil.; la Anaximandru) element primar și cauză materială a lucrurilor, materie indeterminată și infinită (aerul, apa, focul și pământul).

caleidoscop

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. kaléidoscope)

1. cilindru opac în care sunt dispuse mai multe oglinzi, astfel încât mici obiecte colorate, în interior, formează o infinitate de desene simetrice.
2. (fig.) operă, rubrică care cuprinde cele mai variate aspecte, teme, subiecte.

cavalier, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cavalier)

1. adj. perspectivă ~ă = proiecție oblică a obiectelor pe un plan, ca și cum ar fi văzute dintr-un punct situat la infinit; plan ~ = plan stabilit după această perspectivă.
2. s. n. terasă înaltă, într-o fortificație, pentru amplasarea tunurilor.
3. cordon continuu de pământ sau alte materiale de-a lungul unui drum, rezultat din curățirea șanțurilor.