Dictionar

informatic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. informatique)

1. adj. referitor la informatică.
2. s. f. știință aplicată care studiază prelucrarea informațiilor (2) cu ajutorul sistemelor automate de calcul.
 

informatician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. informaticien)

1. specialist în informatică, știință care se ocupă cu studiul prelucrării informației cu ajutorul sistemelor automate de calcul.
 

adresabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (adresabil + -itate)

1. grad de solicitare.
2. calitatea de a se adresa unei mase largi.
3. caracterul a ceea ce poate fi adresat.
4. (marketing) capacitatea de a ajunge la un individ sau grup specific în timpul unei campanii.
5. (informatică) capacitatea de adresare a unui banc de memorie.
 

algol

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. algol; engl. algol, cf. ALG(orithmic) O(riented) L(anguage))

1. (informatică) limbaj de programare adecvat scrierii algoritmilor.
 

analist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. analyste)

1. specialist în analiza matematică, informatică, economică, psihologică etc.
2. (psihanaliză) persoană care efectuează o analiză; psihanalist.
3. (inform.) ~ programator = specialist care selectează metodele de utilizat pentru a rezolva o problemă pe computer.
4. (economie) ~ financiar = specialist angajat de bănci, societăți financiare sau persoane fizice, care este însărcinat cu studierea documentelor financiare emanate de companii pentru a trage concluzii despre solvabilitatea acestora, perspectivele acestora și mișcarea titlurilor lor în bursă.
 

antivirus

Parte de vorbire:  s.n., s.m.  
Etimologie: (fr. antivirus)

1. s.n. substanță care împiedică dezvoltarea virusurilor.
2. s.m. software capabil să detecteze și să elimine virușii informatici.
 

aplicativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. applicatif)

1. având aplicație practică; aplicabil.
2. cu caracter de aplicație; (informatică) referitor la o aplicație.
3. (bot.) alipit pe alt organ fără aderență.
 

bibliotecă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bibliotèque, lat. bibliotheca)

1. colecție de cărți, manuscrise, publicații periodice etc., aranjate și clasate într-o anumită ordine; instituție, local care o adăpostește.
2. mobilă, raft, dulap pentru păstrarea cărților.
3. nume dat unor colecții de tipărituri, identice ca aspect, care tratează teme dintr-un domeniu oarecare.
4. colecție de programe într-o unitate de informatică.