Dictionar

Inhibiţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. inhibition, lat. inhibitio)

1. faptul de a (se) inhiba; suprimare pe cale nervoasă a unei funcţii.

2. (chim.) oprire sau încetinire a unei reacţii cu ajutorul inhibitorilor.


Inhibiţie

Parte de vorbire: Traducere
Origine:

1. LAT inhibitio

2. FR inhibition

3. EN inhibition

4. DE Hemmung

5. RU торможение; инrибировaние; инrибиция

6. HU inhibíció, gátlás


Dezinhibiţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. désinhibition)

1. acțiunea de a (se) dezinhiba; eliberare din starea de inhibiție; dezinhibare.

2. lipsă de reținere, de pudoare, în comportament.

3. (antonime) inhibiție, inhibare.


Dezinhiba

Parte de vorbire: vb.
Origine: (dez- + inhiba)

1. tr., refl. a(-şi) înlătura starea de inhibiţie.


Dezinhibator

Parte de vorbire: s.
Origine: (dezinhiba + -tor)

1. substanţă psihotropă care poate produce dezinhibiţie.


Dezinhibiţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. désinhibition)

1. acțiunea de a (se) dezinhiba; eliberare din starea de inhibiție; dezinhibare.

2. lipsă de reținere, de pudoare, în comportament.

3. (antonime) inhibiție, inhibare.


Inducţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. induction, lat. inductio)

1. raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general.

2. metodă de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive.

3. concluzie prin inducție.

4. influență exercitată de un țesut oarecare asupra țesuturilor vecine.

5. mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează, sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos.

6. producere sau influențare a unui fenomen ori proces de către stimuli, factori, enzime etc.

7. producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic.


Panpsihotrop, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (pan- + psihotrop)

1. (despre substanţe psihoactive) care poate determina efecte inverse de excitare, inhibiţie sau depresiune, prin simpla evocare a uneia dintre ele.


Proactiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. proactif)

1. (psih.) care are efect asupra unui alt lucru.

2. (despre inhibiţie) care duce la uitare, care este exercitată cu cunoştinţele actuale asupra celor ce urmează fie recepţionate.