iscusință
Parte de vorbire: s.f.
Etimologie: (iscusi + -ință)
Etimologie: (iscusi + -ință)
1. calitatea de a fi iscusit; ușurință de a face un lucru ca urmare a unei bune deprinderi sau înclinații; îndemânare, dibăcie.
2. agerime a minții; inteligență, istețime.
3. (prin ext.) capacitate de a-și ascunde adevăratele intenții (reprobabile).
4. (prin ext.) talent, artă.
5. (var.) inscusință, iscosință, iscușință.