Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. /s’/inspirer, lat. inspirare)
1. tr. a trage aer în plămâni.
2. (fig.) a stârni, a provoca în mintea, în sufletul cuiva un sentiment, o idee etc.; a sugera, a însufleţi.
3. refl. a lua anumite idei, informaţii etc. dintr-o anumită sursă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. inspiration, lat. inspiratio)
1. inhalare a aerului în plămâni.
2. facultate creatoare, spontană a inteligenţei umane.
3. avânt, entuziasm, forţă creatoare.
4. (fig.) idee (salvatoare) apărută spontan în conştiinţă.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. inspirateur)
1. adj. (anat.) care favorizează inspirația; care contribuie la inhalarea aerului în plămâni.
2. adj., s.m.f. (persoană) care inspiră pe cineva; (prin ext.) îndrumător, sfătuitor.
3. (persoană) care influențează pe cineva.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abject, lat. abiectus)
1. care comite fapte reprobabile; ticălos.
2. care inspiră dezgust, repulsie, prin josnicia, degradarea sa morală; demn de cel mai mare dispreț; abominabil.
3. (antonime) respectabil, stimabil.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abjection, cf. lat. abjectio)
1. caracterul a ceea ce este josnic, demn de disprețuit.
2. stare de înjosire care atrage disprețul tuturor.
3. acțiune degradantă care inspiră dispreț.
4. faptă abjectă; josnicie, mârșăvie, ticăloșie.
6. (antonime) demnitate, măreție, noblețe.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Antiqua)
1. litere de tipar drepte, cu linii de grosime diferită, inspirate de inscripţiile de pe monumentele Romei antice.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antipathique)
1. care inspiră antipatie; nesuferit, respingător.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. arabesque)
1. s. n. ornament inspirat din arta arabă.
2. motiv decorativ ornamental din diverse combinaţii de figuri (linii, frunze, flori) împletite simetric.
3. mod de exprimare prin exces de ornamente; procedeu stilistic care realizează acest mod.
4. figură în baletul clasic, la patinaj sau la gimnastică, cu piciorul şi braţul liber spre orizontală.
6. s. f. piesă muzicală cu o linie melodică bogat ornamentată.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. arien)
1. I. referitor la arianism, doctrina lui Arie (250- 336).
2. II. adept al arianismului; susținător al doctrinei lui Arie; (prin ext.) partizan al unei doctrine inspirate de arianismul istoric.