inspira

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. /s’/inspirer, lat. inspirare)

1. tr. a trage aer în plămâni.
2. (fig.) a stârni, a provoca în mintea, în sufletul cuiva un sentiment, o idee etc.; a sugera, a însufleți.
3. refl. a lua anumite idei, informații etc. dintr-o anumită sursă.

inspirație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. inspiration, lat. inspiratio)

1. inhalare a aerului în plămâni.
2. facultate creatoare, spontană a inteligenței umane.
3. avânt, entuziasm, forță creatoare.
4. (fig.) idee (salvatoare) apărută spontan în conștiință.

inspirator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. inspirateur)

1. adj. (anat.) care favorizează inspirația; care contribuie la inhalarea aerului în plămâni.
2. adj., s.m.f. (persoană) care inspiră pe cineva; (prin ext.) îndrumător, sfătuitor.
3. (persoană) care influențează pe cineva.
4. (înv.) inspirător.

abject, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. abject, lat. abiectus)

1. care comite fapte reprobabile; ticălos.
2. care inspiră dezgust, repulsie, prin josnicia, degradarea sa morală; demn de cel mai mare dispreț; abominabil.
3. (antonime) respectabil, stimabil.

abjecție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abjection, cf. lat. abjectio)

1. caracterul a ceea ce este josnic, demn de disprețuit.
2. stare de înjosire care atrage disprețul tuturor.
3. acțiune degradantă care inspiră dispreț.
4. faptă abjectă; josnicie, mârșăvie, ticăloșie.
5. (var. înv.) abjecțiune.
6. (antonime) demnitate, măreție, noblețe.

anticvă/anticva

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Antiqua)

1. litere de tipar drepte, cu linii de grosime diferită, inspirate de inscripțiile de pe monumentele Romei antice.

antipatic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. antipathique)

1. care inspiră antipatie; nesuferit, respingător.

arabesc

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arabesque)

1. s. n. ornament inspirat din arta arabă.
2. motiv decorativ ornamental din diverse combinații de figuri (linii, frunze, flori) împletite simetric.
3. mod de exprimare prin exces de ornamente; procedeu stilistic care realizează acest mod.
4. figură în baletul clasic, la patinaj sau la gimnastică, cu piciorul și brațul liber spre orizontală.
5. ornament muzical.
6. s. f. piesă muzicală cu o linie melodică bogat ornamentată.

arian, -ă (2)

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. arien)

1. I. referitor la arianism, doctrina lui Arie (250- 336).
2. II. adept al arianismului; susținător al doctrinei lui Arie; (prin ext.) partizan al unei doctrine inspirate de arianismul istoric.