Dictionar

instrui

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. instruire, lat. instruere)

1. tr., refl. a (se) pregăti într-un anumit domeniu, a(-și) îmbogăți cunoștințele, a învăța.
2. tr. a transmite ostașilor cunoștințele de teorie și practică militară.
3. (jur.) a face instrucția unui proces.
 

autoinstrui

Parte de vorbire:  vb. refl.  
Etimologie: (auto- + instrui)

1. a dobândi cunoștințe sau abilități din proprie inițiativă, în afara școlii și fără profesori; a se instrui singur.
 

amarina

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. amariner)

1. a instrui echipajul unei nave pentru serviciul la bord; a obișnui cu meseria de marinar sau, mai general, a obișnui cu marea; a amariniza.
 

autodidact, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autodidacte)

1. cel care a învățat sau s-a instruit singur, fără profesor.
 

autodidactic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. autodidaktisch, fr. autodidactique)

1. referitor la autoeducare, autoformare sau autoinstruire.
2. de, sau referitor la, autodidact; propriu autodidactului.
 

autoinstrui

Parte de vorbire:  vb. refl.  
Etimologie: (auto- + instrui)

1. a dobândi cunoștințe sau abilități din proprie inițiativă, în afara școlii și fără profesori; a se instrui singur.
 

cateheză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. catéchèse)

1. instruire religioasă prin întrebări și răspunsuri.
 

comando

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commando, germ. Kommando)

1. detașament redus, instruit special pentru acțiuni dificile și periculoase.