Dictionar

Rezultate principale (Instrument):

Instrument

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. instrument, lat. instrumentum)

1. unealtă, aparat propriu pentru a face o anumită operație.

2. sistem tehnic pentru cercetarea, observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi.

3. aparat cu care se produc sunete muzicale.

4. (fig.) persoană, lucru de care se folosește cineva pentru a îndeplini o acțiune, a atinge un scop.

5. ~ de ratificare = document special prin care statele comunică ratificarea unui tratat internațional.

6. ~ gramatical = cuvânt cu funcție exclusiv gramaticală, care nu se poate folosi singur în vorbire, exprimând doar raporturi (prepozițiile, conjuncțiile, verbele auxiliare etc.).


Rezultate secundare (Instrument):

Instrumenta

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. instrumenter)

1. intr. a întocmi contracte, procese-verbale şi alte acte publice.

2. tr. a scrie părțile instrumentale (ale unei compoziții); a orchestra.

3. (tehn.) a dota (o instalație, un aparat) cu instrumente de control; (ind. petrolieră) a dota o instalație de rafinare cu dispozitive de control automat.

4. (tehn.) a efectua o instrumentație (extragere).

5. a manipula.


Instrumental, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. instrumental)

1. adj. (despre muzică) executat cu ajutorul instrumentelor.

2. complement circumstanțial ~ = complement care arată mijlocul prin care se îndeplinește o acțiune; propoziție (și s. f.) = propoziție circumstanțială care îndeplinește în frază rol de complement circumstanțial instrumental.

3. (psih.; despre condiționări, obiecte, acte psihice) care servește drept mijloc pentru dezvoltarea unei acțiuni sau obținerea unui efect.

4. s. n. caz al flexiunii nominale în indo-europeană (transmis și în limba rusă) care arată instrumentul cu ajutorul căruia se realizează acțiunea verbului.


Instrumentalism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. instrumentalisme)

1. concepție idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă.

2. școală formalistă în poezie care își propune creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive.


Instrumentalist, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (engl. instrumentalist)

1. (adept) al instrumentalismului.


Instrumentar

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. instrumentaire)

1. totalitatea instrumentelor într-o anumită activitate.


Instrumentare

Parte de vorbire: s.
Origine: (instrumenta)

1. acţiunea de a instrumenta.

2. (inform.) inserare de instrucţiuni adiţionale într-un program de testat, în scopul evaluării unor atribute ale acestuia.


Abac

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abaque, lat. abacus)

1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele.

2. nomogramă.


Abataj

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abattage)

1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zăcământ; operaţia însăşi.

2. ciocan de ~ = instrument acționat cu aer comprimat, cu ajutorul căruia se desprinde cărbunele în straturile cu înclinație mare.

3. doborâre a arborilor în exploatările forestiere.

4. sacrificare a animalelor, la abator.

5. înclinare a unei nave spre a putea fi carenată; carenaj.


Abdominoscop

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abdominoscope)

1. instrument în abdominoscopie; peritoneoscop.


Aberometru

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. aberromètre)

1. (optic.) instrument pentru măsurarea aberaţiei vizuale.


Aberoscop

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. aberroscope)

1. (optic.) instrument pentru observarea defectului de distorsiune a unui ochi normal.


Ablativ

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.

2. ~ absolut = construcţie sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziţie circumstanţială, dintr-un substantiv (sau pronume) şi un participiu în ablativ.