colocație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. collocation, I. engl. colocation)

1. I. plasarea mai multor entități într-o singură locație
2. (log.) poziție, clasament al unui obiect în raport cu altele.
3. operațiune judiciară constând în stabilirea rangului și importanței drepturilor unui creditor, în concurență cu alții, în repartizarea bunurilor poprite de la un debitor comun; colocare, colocat.
4. (jur.) termenul pe care îl are un creditor pentru plătirea creanțelor.
5. (jur.) sumă de bani pe care o are de primit un creditor.
6. (lingv.) succesiune de cuvinte care apar adesea împreună; grup de cuvinte; sintagmă.
7. (mat.) metodă de calcul utilizată pentru a rezolva ecuații diferențiale și integrale.
8. (var.) colocațiune.

cvadratură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. quadrature)

1. (mat.) problema construirii unui pătrat cu o arie dată.
2. calculul unei integrale definite necesar, uneori pentru aflarea ariei unui domeniu plan mărginit de o curbă închisă.
3. ~a cercului = problema (nesoluționabilă) a construirii, cu rigla și compasul, a unui pătrat cu aria egală cu a unui cerc dat; (fig.) problemă imposibil de rezolvat.
4. (astr.) poziție aparentă în care doi aștri priviți de pe Pământ au o diferență de longitudine de 90º.
5. (pl.) fazele primului și ultimului pătrar al Lunii.

gestaltism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. gestaltisme)

1. concepție psihologică potrivit căreia fenomenele psihice reprezintă structuri, configurații integrale, realități primordiale ireductibile la o simplă însumare a elementelor componente; configuraționism, structuralism (3).

integraf

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intégraphe)

1. aparat pentru trasarea curbelor integrale ale unei curbe.

integral, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intégral, lat. integralis)

1. adj. (și adv.) întreg, complet.
2. făină ~ă = făină, prin măcinarea grâului, din care se extrag grișul și făina albă.
3. calcul ~ = capitol al analizei matematice care studiază proprietățile și aplicațiile integralelor.
4. s. f. (mat.) funcție care se obține prin integrarea unei ecuații diferențiale.
5. simbol matematic care indică operația de integrare.

integrare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (integra)

1. acțiunea de a (se) integra; integrație.
2. reuniune a mai multor părți într-un singur tot.
3. fuzionare a unor întreprinderi economice.
4. ~ economică = proces de intensificare a interdependențelor economice dintre diferite state ale lumii.
5. (mat.) determinarea integralei unei funcții sau a soluției unei ecuații diferențiale.
6. capacitate a sistemului nervos de a realiza interacțiunea între diferite părți ale organismului, ca și între acesta și mediul ambiant.