Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. interdiction, lat. interdictio)
2. tabu.
3. interzicere a exercitării drepturilor politice (şi civile) ale unei persoane ca măsură represivă sau de protecţie.
4. stare a unei asemenea persoane.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (debloca)
1. acțiunea de a debloca, de a reporni un mecanism, de a înlătura un obstacol material; deblocat.
2. înlăturare a obstacolelor de pe arterele de circulație; deblocat, degajare.
3. repunere în stare de funcționare a unor mecanisme sau mașini; deblocat.
4. ridicare a interdicției de a folosi în mod liber sume de bani sau alte valori bănești; deblocat.
5. scoatere a unor ofițeri din cadrele active ale armatei; deblocat.
6. (psihologie) suspendare sau anulare a unui blocaj afectiv care barează exteriorizarea unui conţinut mintal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. exclusion)
2. (fiz.) principiul ~ii = principiu potrivit căruia într-un sistem cuantic nu pot exista doi fermioni care să aibă simultan același ansamblu de numere cuantice.
3. (log.) relație între două propoziții care nu pot fi simultan adevărate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. formariage)
1. (în feudalism) interdicţie de a contracta o căsătorie cu o persoană de altă condiţie sau aflată în afara senioriei de care depindea servul, fără consimţământul seniorului său.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. incompatibilité)
1. faptul de a fi incompatibil; lipsă de compatibilitate; nepotrivire, necompatibilitate.
2. nepotrivire de grupă sangvină între doi indivizi; respingere reciprocă între doi gameți, între două țesături sau organe.
3. (jur.) interdicție legală ca cineva să poată ocupa simultan două funcții, două atribuții care, prin caracterul lor, sunt contradictorii.
4. (mat.) însușire a unui sistem de (in)ecuații de a fi incompatibil; proprietate a unui sistem de axiome care conține afirmații ce nu concordă cu altele.
5. (antonime) compatibilitate, potrivire.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. interdire)
1. a opri pe cineva de la ceva, a nu permite cuiva să facă ceva.
2. a pune sub interdicţie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (după fr. interdit)
1. care este oprit, care nu este permis; care a fost lovit de interdicție.
2. exclus dintr-o profesie, funcție; care nu este autorizat; neautorizat.
3. care este dezorientat, tulburat până la punctul de a nu ști ce să spună; uimit, uluit.
4. (antonime) autorizat, îngăduit, permis.