Dictionar

interjecție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. interjection, lat. interiectio)

1. (gram.) parte de vorbire neflexibilă care exprimă stări sufletești, imită sunete, zgomote etc.
2. (gram.) cuvânt care își propune să exprime exclamația; cuvânt invariabil, autonom, inserat în vorbire pentru a exprima, într-un mod viu, o emoție, un sentiment, o senzație, o chemare, pentru a descrie un zgomot, un strigăt etc.
 

interjudețean, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (inter1- + judeţean)

1. între, dintre (mai multe) județe.
 

abracadabra

Parte de vorbire:  interj., s.  
Etimologie: (fr., it. abracadabra)

1. interj. cuvânt cabalistic căruia ocultiștii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magică de a vindeca anumite boli.
2. s.f. îngrămădire de cuvinte fără sens.
 

atenție

Parte de vorbire:  s., interj.  
Etimologie: (fr. attention, lat. attentio)

1. s. f. perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe simultane, prin orientarea și concentrarea conștiinței într-o anumită direcție.
2. interes, preocupare, grijă.
3. (pl.) atitudine binevoitoare; solicitudine, amabilitate.
4. a da ~ (cuiva) = a fi amabil, curtenitor.
5. dar, cadou oferit cuiva în schimbul unor mici servicii.
6. interj. fii atent! bagă de seamă!
 

bis

Parte de vorbire:  adj. inv., adv., s., interj.  
Etimologie: (fr., lat. bis)

1. adj. inv., adv. (pe lângă un număr) a doua oară; repetat.
2. interj. exclamație prin care auditoriul solicită un artist, un ansamblu să repete un număr din program, o arie etc.
3. s. n. număr prezentat a doua oară la cererea publicului sau ca supliment de program.
 

bye-bye

Parte de vorbire:  interj.  
Etimologie: (engl. bye-bye)

1. interjecție folosită pentru a ne lua rămas bun de la cineva; pa, la revedere.
 

clac 2

Parte de vorbire:  s., interj.  
Etimologie: (fr. clac)

1. interj. termen folosit de operatorul de sunet în filmările cinematografice pentru a indica faptul că echipamentul de înregistrare funcționează.
2. s. n. zgomot sec (a ceva care se închide).
 

exclamare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (exclama)

1. acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație.
2. strigăt care exprimă o emoție puternică; interjecție sau propoziție care exprimă această emoție.
3. semnul ~ării = semn de punctuație (!) după o interjecție, un vocativ sau o propoziție exclamativă ori imperativă; semn de exclamație, semnul mirării.