Dictionar

interlocutoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. interlocutoire)

1. (jur.) cu caracter de interlocuțiune; interlocutiv.
 

confruntație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. confrontation, lat. confrontatio)

1. acțiunea de a confrunta, de a pune față în față, de a opune lucruri, fapte, idei etc. și rezultatul ei; confruntare.
2. conversație în timpul căreia interlocutorii se confruntă.
3. (drept penal) acțiunea de a confrunta un acuzat cu victima sau cu un martor.
4. (var.) (înv.) confruntațiune.
 

intercomunicație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intercommunication)

1. comunicație reciprocă; relație, conexiune.
2. conversație între mai mulți interlocutori.
 

interlocutiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. interlocutif)

1. interlocutoriu.
2. (lingv.) care se referă la faptul de a avea un interlocutor, de a dialoga cu o altă persoană (ex. structură interlocutivă).
 

stihomitie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. stichomythie)

1. (ret.) succesiune de replici într-un dialog tragic în care interlocutorii își răspund cu câte un singur vers.
 

teleconferință

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. téléconférence)

1. discuție între interlocutori care se află în locuri diferite și sunt conectați între ei prin intermediul telecomunicațiilor; conferință la distanță.
 

tențonă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. tenzone)

1. dialog, în poezia medievală, în care interlocutorii discutau în contradictoriu și își aruncau invective.