Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. intolérant)
1. care nu respectă libertatea de gândire, care nu suportă altă credinţă, religie decât a sa; fanatic.
2. (despre organism) care nu suportă (un medicament).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. intolérance)
1. lipsă de toleranţă.
2. incapacitate organică de a suporta un medicament, un aliment, un grefon etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. démocrature)
1. denumire ironică a unei politici care combină avantajele democraţiei cu dezavantajele dictaturii a unui sistem totalitar, intolerant.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. exclusiviste)
1. I. care respinge tot ceea ce nu este conform cu ideile, gusturile sau interesele sale.
2. care are un caracter exclusiv; intolerant.
3. care are legătură cu exclusivismul; care aderă la principiile exclusivismului.
4. II. persoană care dă dovadă de exclusivism, sectarism; persoană exclusivă, sectară.
5. (var.) (înv.) esclusivist, (înv.) excluzivist.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. extrémisme)
1. atitudine caracterizată prin idei, păreri exagerate, unilaterale, rigide, bazată pe ură şi intoleranţă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. fanatique, lat. fanaticus)
1. adj., s. m. f. (om) dominat de fanatism; foarte zelos; animat de o exaltare religioasă.
2. (despre sentimente, manifestări) care dovedeşte fanatism; pătimaş, intolerant.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. fanatisme)
1. zel excesiv, credinţă religioasă dusă la extrem.
2. devotament pătimaş, înfocat pentru o credinţă, pentru o idee etc., manifestat şi printr-o intoleranţă violentă faţă de adversari.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. fondamentalisme)
1. mişcare religioasă de origine protestantă care dezvoltă credinţa într-un singur sens al cărţii fundamentale a unei biserici, propovăduind intoleranţa faţă de alte credinţe.