Dictionar

Rezultate principale (Intonație.):

Intonaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. intonation)

1. modulaţia vocii în timpul vorbirii.

2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument.


Rezultate secundare (Intonație.):

Accent

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accent, lat. accentus)

1. intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensităţii vocii.

2. semn grafic care indică această intonaţie.

3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.

4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.

5. inflexiune afectivă a vocii.

6. (fig.) importanţă.

7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.


Declamator, -oare

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. déclamatoire, lat. declamatorius)

1. care declamă, care este pompos, emfatic și lipsit de substanță; declamativ.

2. (despre cuvinte, intonație, stil) care seamănă cu declamarea; (înv.) declamatoric, (înv.) declămăcios.

3. (despre cuvinte, intonație, stil) bombastic.

4. (antonime) sobru, simplu.


Disprozodie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dysprosodie)

1. anomalie de ritm şi de intonaţie în cazurile de afazie.


Distonanţă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (distona + -anţă)

1. faptul de a distona; caracterul a ceea ce distonează.

2. dezacord cu ansamblul sau cu restul; stare distonantă; lipsă de armonie.

3. (muz.) succesiune sau simultaneitate de sunete care distonează din punct de vedere al armoniei muzicale; intonație falsă; distonare.


Ecolalie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. écholalie)

1. repetare automată a cuvintelor interlocutorului, asociate uneori cu reproducerea intonaţiei, în schizofrenie.


Heterofonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. hétérophonie)

1. (muz.) discordanţă provenită din abaterile ritmice şi de intonaţie a vocilor mai multor cântăreţi care interpretează aceeaşi melodie.