Rezultate principale (Intonație.):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. intonation)
1. modulaţia vocii în timpul vorbirii.
2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument.
Rezultate secundare (Intonație.):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accent, lat. accentus)
1. intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensităţii vocii.
2. semn grafic care indică această intonaţie.
3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.
4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.
5. inflexiune afectivă a vocii.
7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. déclamatoire, lat. declamatorius)
1. care declamă, care este pompos, emfatic și lipsit de substanță; declamativ.
2. (despre cuvinte, intonație, stil) care seamănă cu declamarea; (înv.) declamatoric, (înv.) declămăcios.
3. (despre cuvinte, intonație, stil) bombastic.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dysprosodie)
1. anomalie de ritm şi de intonaţie în cazurile de afazie.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (distona + -anţă)
1. faptul de a distona; caracterul a ceea ce distonează.
2. dezacord cu ansamblul sau cu restul; stare distonantă; lipsă de armonie.
3. (muz.) succesiune sau simultaneitate de sunete care distonează din punct de vedere al armoniei muzicale; intonație falsă; distonare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. écholalie)
1. repetare automată a cuvintelor interlocutorului, asociate uneori cu reproducerea intonaţiei, în schizofrenie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. hétérophonie)
1. (muz.) discordanţă provenită din abaterile ritmice şi de intonaţie a vocilor mai multor cântăreţi care interpretează aceeaşi melodie.