Dictionar

intrigant, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. intrigant)

1. (persoană) care folosește intriga pentru a-și atinge scopurile.
2. adj. care stârnește curiozitatea.
 

bizantin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. byzantin, lat. bysantinus)

1. propriu Bizanțului sau Imperiului Bizantin.
2. artă ~ă = artă caracterizată prin predominarea cupolei, a suprafețelor și liniilor curbe în arhitectură și printr-o varietate de culori în ornamentație.
3. (fig.) intrigant; perfid, corupt.
 

criticant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. critiquant)

1. (fam.) (cel) care este gata oricând să facă o critică negativă; care bârfește, intrigant.
 

iezuit

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. jésuite, germ. Jesuit)

1. membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de călugărul sp. Ignațiu de Loyola pentru combaterea Reformei și întărirea puterii papale.
2. (fig.) om ipocrit, intrigant, viclean, perfid.
 

levantin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. levantin)

1. adj., s. m. f. (locuitor) din Levant.
2. (depr.) necinstit, ipocrit, intrigant.
3. adj., s. n. (din) ultimul etaj al pliocenului din România.
 

picarism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. picarisme)

1. tendință în literatura spaniolă de a zugrăvi personaje ca aventurieri, cerșetori, intriganți, declasați etc.
 

picaro

Parte de vorbire:  s.m. invar.  
Etimologie: (sp. picaro)

1. aventurier, intrigant, șmecher și necinstit din literatura spaniolă.
2. aventurier spaniol, erou al literaturii picarești; (prin ext.) intrigant fără scrupule.