Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. intrigant)
1. (persoană) care folosește intriga pentru a-și atinge scopurile.
2. adj. care stârnește curiozitatea.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. byzantin, lat. bysantinus)
1. propriu Bizanţului sau Imperiului Bizantin.
2. artă ~ă = artă caracterizată prin predominarea cupolei, a suprafeţelor şi liniilor curbe în arhitectură şi printr-o varietate de culori în ornamentaţie.
3. (fig.) intrigant; perfid, corupt.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. critiquant)
1. (fam.) (cel) care este gata oricând să facă o critică negativă; care bârfeşte, intrigant.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. jésuite, germ. Jesuit)
1. membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de călugărul sp. Ignaţiu de Loyola pentru combaterea Reformei şi întărirea puterii papale.
2. (fig.) om ipocrit, intrigant, viclean, perfid.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. levantin)
1. adj., s. m. f. (locuitor) din Levant.
2. (depr.) necinstit, ipocrit, intrigant.
3. adj., s. n. (din) ultimul etaj al pliocenului din România.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. picarisme)
1. tendinţă în literatura spaniolă de a zugrăvi personaje ca aventurieri, cerşetori, intriganţi, declasaţi etc.
Parte de vorbire: s.m. invar.
Origine: (sp. picaro)
1. aventurier, intrigant, șmecher și necinstit din literatura spaniolă.
2. aventurier spaniol, erou al literaturii picarești; (prin ext.) intrigant fără scrupule.