Parte de vorbire: s.
Origine: (bonjur + -ist)
1. nume dat tinerilor români progresişti întorşi de la studii din Franţa, la mijlocul sec. XIX, care (se) salutau cu „bonjur”.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. juriste, lat. jurista)
1. specialist în ştiinţe juridice, autor de lucrări juridice.
Parte de vorbire: s.
Origine: (anti- + bonjurism)
1. concepţie, atitudine de antibonjurist.
Parte de vorbire: adj., s. m. f.
Origine: (anti- + bonjurist)
1. (boiernaş din perioada prepaşoptistă) care se opunea bonjuriştilor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aréopage, lat. areopagus)
1. tribunal suprem în Atena antică.
2. (fig.) adunare de jurişti, oameni de stat, de ştiinţă, de litere etc. reuniţi pentru a examina o problemă foarte importantă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (bonjur + -ism)
1. atitudine, concepţie de bonjurist.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. criminaliste)
1. jurist specialist în criminalistică.
2. specialist în criminologie; criminolog.
3. (învechit) cel care a săvârșit o crimă; criminal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. légiste)
1. s. m. cel care cunoaște și studiază legile; jurist.
2. adj. medic ~ = medic specialist în medicina legală.
3. s. m. pl. adepți ai unei școli filozofice chineze din sec. IV-III a. Chr. care preconiza, în opoziție cu confucianismul, un stat centralizat, guvernat pe bază de legi și nu de tradiții.
4. grupare a unei școli din evul mediu european care sprijinea lupta feudalității laice împotriva pretențiilor de hegemonie ale papalității.