Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. linea, germ. Linie, fr. ligne)
1. figură continuă cu o singură dimensiune, descrisă de un punct prin deplasare sau obținută prin intersecția a două suprafețe.
2. trăsătură imaginară care arată o direcție dată, o limită etc.
5. șirul luptătorilor într-o bătălie; direcția generală a pozițiilor trupelor.
6. cele două șine paralele pe care merge trenul; totalitatea instalațiilor unei căi ferate.
7. legătură aeriană sau maritimă între două puncte.
8. legătură de telecomunicații între două puncte.
9. (pl.) trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale feței cuiva; contur, profil.
10. ținută.
11. (fig.) orientare; direcție.
12. (poligr.) rând într-o pagină.
13. placă subțire de metal cu care se imprimă liniile sau se distanțează rândurile.
14. riglă.
16. gamă de produse (cosmetice).
Parte de vorbire: s.
Origine: (după germ. Kolumnenlinie)
1. linie care marchează începutul textului de colontitlu.
Parte de vorbire: s.
Origine: (hidro- + izolinie)
1. curbă care uneşte punctele cu acelaşi nivel al apei din diferite lucrări miniere, în diverse perioade de timp.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. hyperfolliculinie)
1. (med.) secreţie excesivă de foliculină în organism; hiperfoliculinism.
2. (antonime) hipofoliculinism, hipofoliculinie.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. hypofolliculinie)
1. (med.) secreţie insuficientă de foliculină a ovarului; hipofoliculinism.
2. (antonime) hiperfoliculinie, hiperfoliculinism.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. interligne)
1. (poligr. tradiţională) linie de plumb mai puţin înaltă decât literele, la răritul rândurilor de text; durşus.
2. linie la suprafaţa tegumentelor, traiectul unei articulaţii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Isolinie)
1. linie ce uneşte punctele în care o mărime are aceeaşi valoare.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. abbattere, fr. abattre)
1. (tr., intr., refl.) a (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală.
2. (fig.) a (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gândire etc.
3. (refl.) (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) a se produce pe neașteptate (cu forță).
4. (refl.) a se năpusti (asupra).
5. (refl.) a se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial).
6. (refl., intr.) a-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări.
7. (tr.) a întrista, a deprima, a descuraja.
8. (tr.) a doborî, a culca la pământ.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (abate)
1. acțiunea de a (se) abate și rezultatul ei.
2. îndepărtare, deviație de la direcția inițială sau normală.
3. (fig.) îndepărtare de la o normă, de la o linie de conduită, de gândire etc.
4. (jur.) încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar.
5. (tehn.) diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală.
6. (tehn.) diferența dintre dimensiunea reală și cea proiectată a unei piese.
7. (mar.) operația de întoarcere intenționată a prorei unei nave într-o anumită direcție.
8. (econ.) ~ fiscală = parte procentuală din venit, care este scutită de impozit.
9. (econ.) ~ monetară = factor de natură inflaționistă care se caracterizează prin creșterea mai rapidă a masei monetare în raport cu masa bunurilor și serviciilor, manifestată prin majorări ale prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unei monezi.
10. (compus) ~-standard = indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatorii.
12. (înv.; loc. subst.) ~ de la vorbă = digresiune.
13. (loc. subst.) ~ de la regulă = excepție.
14. culcare pe pământ; doborâre.
15. (fig.) deprimare.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aérien)
1. aflat în aer sau care conţine aer.
4. linie ~ă = traseu aeronautic; alarmă ~ă = alarmă prin care se anunţă un atac aerian.
5. (fig.) diafan, transparent; vaporos.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. agone)
1. linie care uneşte punctele de pe glob cu declinaţie magnetică zero.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. agonisch)
1. referitor la agonie; care este în agonie.
2. (fiz.) curbă ~ă = linie de declinație magnetică zero; agonă.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. aligner)
1. tr., refl. a (se) aşeza în linie dreaptă.
2. tr. a îndrepta traseul unei străzi.
3. refl. (despre ţări) a se asocia într-o grupare pe baza unui tratat.