Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. magnétisation)
1. mărime vectorială care caracte-rizează starea de polarizare magnetică a corpurilor; intensitate de magnetizare.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (după fr. magnétiseur)
1. adj. care magnetizează, care produce magnetizarea.
2. s.m.f. persoană care magnetizează, care practică magnetismul animal; hipnotizator.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. coercitif)
1. care are puterea sau dreptul de a constrânge.
2. care exercită o constrângere; constrângător.
3. câmp ~ = intensitatea câmpului magnetic la care se anulează magnetizaţia unui corp feromagnetic.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Elektromagnet)
1. corp feromagnetic magnetizat temporar sub acţiunea unor curenţi electrici de conducţie.
2. aparat electric format dintr-un miez feromagnetic înfăşurat într-un fir, care îl magnetizează temporar sub acţiunea curenţilor electrici ce străbat acel fir.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. magnétique, germ. magnetisch)
1. referitor la magnet(ism), care poate fi magnetizat.
2. câmp ~ = spaţiul din jurul unui magnet, în care se exercită forţa acestuia.
3. (fig.) care magnetizează (2).
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. rémanence)
1. stare (a unui corp) care persistă (după o comprimare).
2. ~ electrică = stare de electrizare a unui corp, având o anumită polarizație electrică, rămasă după suprimarea câmpului electric exterior; ~ magnetică = stare de magnetizare a unui corp, o anumită magnetizație după suprimarea câmpului magnetic exterior.
3. proprietate a unor senzații sau imagini de a persista după încetarea excitației care le-a produs.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (cf. fr. démagnétisation)
1. acțiunea de a (se) demagnetiza și rezultatul ei; acțiunea de a face să dispară magnetismul unui corp; demagnetizat.