Dictionar

manieră

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. manière)

1. (pl.) fel de a se purta în societate; comportare corectă și cuviincioasă.
2. fel, mod, procedeu.
3. ansamblu de procedee și mijloace de expresie caracteristice unui artist, scriitor etc.
4. afectare, artificialitate în stil.
 

manierat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. maniéré)

1. cuviincios, bine crescut, politicos; cu maniere frumoase.
2. (despre stil) afectat; meșteșugit; artificial.
 

academism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. académisme)

1. imitație servilă, fără originalitate, a modelelor antice sau ale Renașterii.
2. manieră în artă care cultivă un ideal de frumusețe rece și convențional.
3. fel de a se comporta academic.
 

accentuație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accentuation)

1. acțiunea de a (se) accentua; accentuare, (înv.) accentuațiune.
2. maniera de plasare a semnelor grafice numite accente.
3. actul de a sublinia ceva, de a a scoate în evidență.
 

agitato

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (it. agitato)

1. (muz.) (ca indicație de execuție) cântat sau jucat într-o manieră agitată.
 

autopastișă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (auto1- + pastişă)

1. imitație a propriilor procedee artistice; manieră, șablon.
 

badinaj

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. badinage)

1. acțiunea de a glumi; ceva ce cineva face, spune sau scrie într-o manieră glumeață; glumă, șagă.
 

bonomie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. bonhomie)

1. manieră de a fi și de a acționa care dezvăluie bunătate, simplitate, chiar și în cele mai mărunte lucruri; atitudine, caracter de bonom.
2. (antonime) aroganță, suficiență.