Dictionar

materialist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. matérialiste, germ. Materialist)

1. I. referitor la materialism, propriu materialismului.
2. care urmărește să obțină numai avantaje materiale.
3. II. adept al materialismului (concepție filozofică potrivit căreia lumea este alcătuită în întregime din materie).
4. cel care este preocupat numai de probleme practice.
5. (depr.) persoană care urmărește în activitatea sa să obțină numai foloase materiale.
6. (antonime) idealist, imaterialist, spiritualist.
 

ateism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. athéisme)

1. concepție materialistă care respinge orice religie, orice credință în supranatural.
 

atomism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. atomisme)

1. concepție materialistă, fundată încă din antichitate, potrivit căreia materia, care există în mod obiectiv, este constituită din atomi.
2. teorie științifică modernă a structurii și a proprietăților atomilor; atomistică.
3. părere care reduce un ansamblu la cele mai elementare diviziuni.
 

autoconsistență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (auto1- + consistenţă)

1. principiu în filozofia materialistă potrivit căruia materia nu are nevoie de nimic din afara ei pentru a se desfășura până la formele cele mai înalte de conștiință; proprietate fundamentală a materiei de a se susține prin ea însăși.
 

carvaka

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (sanscr. carvaka)

1. școală materialistă și ateistă indiană care afirmă că la temelia lumii se află patru principii: aerul, focul, apa și pământul și respinge temeiurile religiei vedice și brahmanice, propovăduind idealul etic al desfătării raționale.
 

contemplativitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contemplativité)

1. caracter contemplativ.
2. trăsătură caracteristică a filozofiei materialiste nemarxiste constând, în esență, în neînțelegerea rolului practicii atât sub raport antropologic, cât și gnoseologic.
 

epicurism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. épicurisme)

1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine.
2. școală epicuriană.
3. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere.