Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. mécanique, it. mecanico, germ. Mechenik/er/, lat. mecanicus, germ. Mechenik/er/)
1. adj. referitor la mecanică.
2. acționat de o mașină, de un mecanism.
3. (despre o acțiune, un gest; și adv.) făcut automat; mașinal.
4. s. m. lucrător specialist în lucrări de mecanică, în reparații de mașini, de instalații etc.
5. conducător al unei locomotive; motorist.
6. s. f. știință care studiază legile mișcării și ale repausului corpurilor.
7. ~a fluidelor = hidromecanică; ~ cerească = ramură a astronomiei care studiază mișcarea corpurilor cerești.
8. tehnica procedeelor în care intervin fenomene mecanice; mecanotehnică.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. mécanicien)
1. specialist în mecanică; (înv.) mecanic.
2. fizician, matematician specializat în științe mecanice.
3. muncitor care montează, repară și întreține mașini; mecanic.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. mekaniţizm, it. mecanicismo)
1. concepţie filozofică materialistă dominantă în sec. XVI-XVIII, care încerca să descrie şi să explice fenomenele realităţii pe baza legilor mecanicii.
2. reducere a fenomenelor de ordin superior la fenomenele mai simple care intră în componenţa lor.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (după rus. механистический)
1. I. referitor la mecanicism, propriu mecanicismului.
2. materialism ~ = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice.
3. II. adept al mecanicismului (metodă de cunoaștere și de viziune asupra lumii, considerând lumea ca un mecanism).
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. accouplage)
1. acțiunea de cuplare, de a face două mecanisme, două motoare să lucreze împreună; acuplare, cuplaj.
2. organ de mașină servind la stabilirea unei legături elastice sau la înmagazinarea unei energii mecanice.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. acousticien)
2. profesionist care se ocupă de corectarea deficiențelor funcției auditive prin intermediul dispozitivelor mecanice și electroacustice; audioprotezist.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aérodynamique)
1. adj. referitor la aerodinamică.
2. (despre vehicule sau profilul lor) construit în aşa fel, încât să întâmpine la înaintare o rezistenţă minimă la frecarea cu aerul.
3. s. f. ramură a mecanicii fluidelor care studiază mişcarea corpurilor într-un mediu gazos.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aéromécanique)
1. ramură a mecanicii care studiază mişcarea şi echilibrul gazelor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aérométrie)
1. ramură a fizicii care studiază proprietăţile fizice ale aerului pe baza efectelor lui mecanice.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aérostatique)
1. adj. referitor la aerostatică.
2. s. f. ramură a mecanicii fluidelor care studiază echilibrul gazelor, precum şi tehnica construirii şi dirijării aerostatelor.