Dictionar

meditație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. méditation, lat. meditatio)

1. gândire, cugetare îndelungată și adâncă.
2. poezie lirică filozofică în care poetul își pune unele probleme în legătură cu existența omenească.
3. scriere în proză asupra unui subiect filozofic, moral sau religios.
4. lecție particulară.
 

claustru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. claustrum)

1. curte interioară a unei mănăstiri, mărginită pe toate laturile de un portic acoperit, loc de plimbare, repaus și meditație.
2. lamă de substanță nervoasă, cenușie, din interiorul creierului.
 

considerativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. considératif)

1. care consideră, care reflectă.
2. stare ~ă = stare sufletească de observare și meditație; expresie ascetică desemnând starea unui suflet care reflectă.
 

contemplare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (contempla)

1. acțiunea a de (se) contempla.
2. (fig.) atitudine de meditație, de observare pasivă a fenomenelor.
 

contemplație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contemplation, lat. contemplatio)

1. actul de a contempla, de a observa cu atenție; contemplare.
2. stare de fericire, detașare de realitate, visare.
3. concentrarea minții asupra subiectelor intelectuale sau religioase; meditație.
 

gimnozofie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. gymnosophie)

1. practica unei secte hinduse care susținea asceza și interzicea purtarea oricărei haine; doctrina gimnozofiștilor.
2. mișcare și filozofie practicate în Europa și SUA de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului XX; practica implica nuditate, asceză și meditație.
 

gimnozofist

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. gymnosophiste)

1. filozof hindus, ascet și mistic, care se caracteriza printr-o viață de o simplitate extremă și prin disprețul față de orice plăceri, față de durere și de moarte.
2. ascet aparținând unei secte hinduse, ai cărei membri trăiau aproape goi și se dedicau contemplării și meditației.
3. (var.) ghimnozofist, gimnozof.