Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ministère)
1. sector al administraţiei de stat condus de un ministru; instituţia respectivă; (p. ext.) sediul acestei instituţii.
2. funcţie, titlu de ministru (1).
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (it ministeriabile, cf. fr. ministrable)
1. cel care ar putea să devină ministru, care are această capacitate.
2. persoană care aspiră la demnitatea de ministru.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. ministériel)
1. care ține de un ministru, de un minister.
2. bancă ~ă = loc unde sunt grupați membrii guvernului la ședințele parlamentului; hârtie (sau coală) ~ă = hârtie (coală) de format obișnuit pentru cereri; plic ~ = plic mare, în care se păstrează acte fără a fi îndoite.
Parte de vorbire: adv. (înv.)
Origine: (ministerial + -icește)
2. în felul miniștrilor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ministériat)
1. perioadă de timp în care un guvern sau un ministru îşi îndeplineşte mandatul.
2. funcţia, demnitatea de ministru (2, 3).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antiministériel)
1. care se opune unei decizii ministeriale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl., fr. briefing)
1. reunire de informaţii tactice ale echipajelor înainte de declanşarea unei misiuni aeriene.
2. reunire de informare şi de lucru într-un minister, într-o întreprindere etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conclusion, lat. conclusio)
1. judecată care rezultă dintr-un şir de constatări sau argumente; încheiere.
2. ultima parte a unei expuneri, a unei opere.
3. (muz.) ultima secţiune din expoziţia unei sonate.
4. a trage ~ii = a rezuma ideile emise de participanţii la o dezbatere.
5. judecată finală a unui silogism.
6. (mat.) parte din enunţul unei teoreme al cărei adevăr se deduce prin demonstraţie.
7. (pl.) încheiere a unei chestiuni făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, propunere.
8. a pune ~ii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. département)
1. ramură importantă a administraţiei de stat sau a unei instituţii; (în unele ţări) minister.
2. ~ de stat = titulatura oficială a Ministerului Afacerilor Externe al S. U. A.
3. unitate administrativ-teritorială în Franţa.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. départemental)
1. care ține de un departament, care se referă la un departament; ministerial.
2. (Franța) consiliu ~ = adunarea deliberativă a unui departament, aleasă prin vot universal în cadrul cantoanelor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. direction, lat. directio)
1. orientare în spaţiu a unui obiect, a unei mişcări faţă de un punct de referinţă: sens de desfăşurare a unei acţiuni.
2. (mat.) proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată.
3. (organ de) conducere a unei instituţii, întreprinderi etc.
5. funcţie de director; biroul directorului.
6. subdiviziune în cadrul unui minister sau organ central care conduce o anumită ramură de activitate.
7. totalitatea (sistemul) organelor cu care se dirijează un vehicul.
8. parte mobilă a ampenajului vertical cu ajutorul căruia pilotul manevrează avionul în plan orizontal.