Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. ministériel)
1. care ține de un ministru, de un minister.
2. bancă ~ă = loc unde sunt grupați membrii guvernului la ședințele parlamentului; hârtie (sau coală) ~ă = hârtie (coală) de format obișnuit pentru cereri; plic ~ = plic mare, în care se păstrează acte fără a fi îndoite.
Parte de vorbire: adv. (înv.)
Origine: (ministerial + -icește)
2. în felul miniștrilor.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antiministériel)
1. care se opune unei decizii ministeriale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conclusion, lat. conclusio)
1. judecată care rezultă dintr-un şir de constatări sau argumente; încheiere.
2. ultima parte a unei expuneri, a unei opere.
3. (muz.) ultima secţiune din expoziţia unei sonate.
4. a trage ~ii = a rezuma ideile emise de participanţii la o dezbatere.
5. judecată finală a unui silogism.
6. (mat.) parte din enunţul unei teoreme al cărei adevăr se deduce prin demonstraţie.
7. (pl.) încheiere a unei chestiuni făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, propunere.
8. a pune ~ii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. départemental)
1. care ține de un departament, care se referă la un departament; ministerial.
2. (Franța) consiliu ~ = adunarea deliberativă a unui departament, aleasă prin vot universal în cadrul cantoanelor.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. émolument, lat. emolumentum)
1. (jur.) parte a unei succesiuni sau a unei comunităţi care revine fiecăruia dintre cei doi soți sau moștenitorilor lor.
2. venituri din funcția de ofițer ministerial.
3. remunerația primită de un funcționar public.
4. (var.) emalument.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. portafoglio)
1. funcție, demnitate de ministru; (p. ext.) minister, departament.
2. ministru fără ~ = ministru care face parte dintr-un cabinet ministerial fără să aibă un departament propriu.
3. totalitatea efectelor de comerț, a titlurilor de valoare, a valorilor bancare etc. în evidența operativă a unei bănci.
4. totalitatea lucrărilor la dispoziția unei edituri, urmând a fi publicate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. secretarius, fr. secrétaire)
1. s. m. f. persoană care rezolvă lucrările curente de birou într-o întreprindere, într-o instituție administrativă sau științifică.
2. cel care redactează procesul-verbal asupra lucrărilor și discuțiilor în cadrul unei ședințe.
3. ~ de redacție = colaborator din redacția unei publicații sau edituri care centralizează și coordonează materialul pregătit pentru tipar.
4. cel care ține lucrările cuiva, care scrie (după dictare) corespondența cuiva.
5. persoană care face parte din conducerea unei organizații politice sau de masă și care conduce munca operativ, pe baza hotărârilor luate de organele colective respective.
6. ~ general = înalt funcționar însărcinat cu organizarea și conducerea unor adunări, organisme, societăți etc.
7. ~ de stat = înalt funcționar care conduce un departament ministerial; (în unele țări) ministru al afacerilor externe; cardinal însărcinat cu relațiile externe ale Vaticanului.
8. s. n. mobilă în care se țin scrisori, hârtii etc.