Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. mysticisme)
1. concepţie ideologico-idealistă asupra lumii, la baza căreia stă credinţa în existenţa unor forţe supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelaţie, intuiţie, extaz; mistică.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. mysticité)
1. caracterul a ceea ce este mistic, impregnat de un devotament fervent, care vizează unirea intimă cu divinitatea; misticism.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Alogismus)
1. judecată care contrazice logica.
2. negare a gândirii logice ca mijloc ştiinţific de cunoaştere autentică, la sceptici, mistici şi fideişti.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. apocatastase, gr. apokatastasis)
1. readucere la un stadiu anterior.
2. (la stoici şi unii mistici) reconstituire a unor situaţii iniţiale de provenienţă originară.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (cf. fr. taoïsme)
1. filozofie religioasă chineză fondată de Lao-tzu, cu origini incerte care se situează aproximativ în mileniul I î.Hr., care este în același timp o religie organizată, un misticism solitar și un set de practici oculte.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. exorcisme, lat. exorcismus)
1. ceremonie, ritual primitiv practicat de cei mistici, constând în rostirea de cuvinte magice pentru alungarea diavolului din locul pe care îl ocupă.
2. (var.) (înv.) esorcism, (înv.) exhorcism.
Parte de vorbire: s.
Origine: („Gândirea“ + -ism)
1. curent ideologic şi politic din România, format în jurul revistei „Gândirea”, care propovăduia misticismul ortodox, tradiţionalismul, naţionalismul şi unitatea naţională deasupra claselor sociale, sub egida bisericii.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. mystique, gr. mystikos)
1. adj. stăpânit de misticism.
3. s. m. f. adept al misticismului.
4. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirmă posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om și divinitate; misticism.