Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. monotone)
1. (despre sunete, melodii etc.; şi adv.) care păstrează mereu acelaşi ton, lipsit de varietate în intonaţie.
2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor.
3. (mat.; despre funcţii sau şiruri de numere) care este sau crescător sau descrescător.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. monotonie)
1. însuşirea de a fi monoton; lipsă de varietate.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. monotoniser)
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (v. monotoniza)
1. faptul de a (se) monotoniza; acțiune prin care ceva devine monoton.
2. acțiune prin care glasul, sunetele, zgomotele etc. devin monotone.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aprosodie)
1. monotonie a vorbirii, în timpul bolii lui Parkinson, în schizofrenie sau epilepsie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aride, lat. aridus)
1. (despre sol, regiuni) uscat; sterp, neproductiv.
2. (fig.) sărac în idei, în imagini; sec, monoton.
Parte de vorbire: s.
Origine: (bacovian + -ism)
1. caracteristică a poeziei lui Bacovia, care exprimă sentimentul izolării, o nostalgie incurabilă, monotonia vieţii citadine, obsesia morţii, nevroze şi plictisul halucinant al periferiei provinciale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. mélopée)
1. (la vechii greci) ansamblu de reguli referitoare la cânt.
2. declamaţie muzicală, de formă liberă; (p. ext.) melodie monotonă lentă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (melopee + -ic)
1. de melopee (2); melodios; monoton.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. métaphrase)
1. transpunere a unei poezii în proză; traducere a unui text în care se urmăreşte interpretarea fidelă a conţinutului.
2. anaforă care foloseşte sinonimele pentru a evita repetarea monotonă a aceluiaşi cuvânt.