muzical

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. musical)

1. referitor la muzică.
2. înzestrat cu simț, cu talent pentru muzică.
3. (despre sunete, voce etc.; și adv.) armonios, melodios.

muzical-coregrafic

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (muzical + coregrafic)

1. (spectacol) de muzică și dans.

muzicalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. musicalisme)

1. concepție artistică potrivit căreia muzica poate fi reprezentată pictural prin culori, arabescuri etc.

muzicalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. musicalité)

1. însușirea de a fi muzical; armonie, sonoritate.

muzicaliza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (engl. musicalize)

1. int. a da un caracter muzical.
2. a fredona.

acoladă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accolade)

1. ceremonial medieval la primirea cuiva în rândul cavalerilor, printr-o îmbrățișare și o lovire ușoară cu latul spadei.
2. (fig.) îmbrățișare.
3. semn grafic ({) servind la reunirea mai multor cuvinte, ecuații, portative muzicale etc.
4. formă de boltă ca o paranteză culcată.

acompania

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accompagner)

1. a susține cu vocea sau cu un instrument partea principală a unei bucăți muzicale.
2. a însoți pe cineva.

acompaniator, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. accompagnateur)

1. cel care acompaniază (cu vocea sau cu un instrument) executarea unei bucăți muzicale.

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate.
3. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații.
4. formă de retribuție a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate.
6. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.

acorda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accorder, lat. accordare)

1. a da; a concede; a atribui.
2. a stabili un acord (4) între cuvintele unei propoziții.
3. a da coardelor, sunetului unui instrument muzical un anumit ton.
4. a sintoniza.

acordabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. accordable)

1. care poate fi în concordanță cu altceva.
2. (despre instrumente muzicale) care poate fi acordat.
3. (antonim) inacordabil.