negândire

Parte de vorbire:  s.f. (învechit)  
Etimologie: (ne- + gândire)

1. lipsă de încredere, de prevedere, de judecată sau înțelepciune.

negândit, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n., III. adv.  
Etimologie: (ne- + gândit)

1. I. care nu este gândit suficient.
2. care apare, se produce pe neașteptate; neprevăzut, neașteptat.
3. (reg; despre oameni) prefăcut.
4. (înv., reg.) care nu are (din naștere) facultatea de a gândi; necugetat.
5. (reg.; fig.) grosolan.
6. II. (loc. adverb.) pe ~e = în mod neașteptat, deodată; prin surprindere.
7. III. (neobișnuit) fără să gândească; irațional.

autogeneză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autogenèse)

1. capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce prin polenul propriu.
2. teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; generație spontanee.
3. concepție în biologie care rezolvă unilateral problema dezvoltării în natura vie, absolutizând acțiunea factorilor interni ereditari și negând cu totul acțiunea mediului.

chietism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. quiétisme)

1. concepție etico-religioasă care recomandă contemplația mistică, negând importanța practicii rituale.
2. doctrină mistică, elaborată de Miguel de Molinos în secolul al XVII-lea, care vizează desăvârșirea creștină printr-o stare de liniște pasivă și încrezătoare a sufletului.
3. (prin ext.) orice concepție care consideră pasivitatea contemplativă ca ideal al vieții.
4. (prin anal.) atitudine sau stare de indiferență, pasivitate, inacțiune.
5. (var.) cvietism, quietism.

codism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după rus. hvostizm)

1. tactică oportunistă care preconizează situarea partidului „în coada” maselor, negând rolul de avangardă și de organizator al partidului marxist-leninist.

empiriocriticism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. empiriokritiţizm)

1. curent filozofic pozitivist care rupea experiența, de materie și concepea lumea ca un simplu complex de senzații, negând existența obiectivă a realității lumii; machism.

empirism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. empirisme)

1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor.
2. ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse.
3. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate.

finalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. finalisme)

1. doctrină filosofică care crede în finalitate ca explicație a Universului; concepție idealistă care susține că întreaga desfășurare a fenomenelor din natură urmărește și realizează un anumit scop final, prestabilit, negând astfel existența legilor obiective; teleologie.