Dictionar

noblețe

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. noblesse)

1. calitate, rang de nobil (II).
2. caracter nobil; generozitate, mărinimie, cavalerism; distincție, eleganță.
 

abjecție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abjection, cf. lat. abjectio)

1. caracterul a ceea ce este josnic, demn de disprețuit.
2. stare de înjosire care atrage disprețul tuturor.
3. acțiune degradantă care inspiră dispreț.
4. faptă abjectă; josnicie, mârșăvie, ticăloșie.
5. (var. înv.) abjecțiune.
6. (antonime) demnitate, măreție, noblețe.
 

baron

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. baron, germ. Baron)

1. senior feudal care avea pe pământurile sale drepturi absolute.
2. titlu de noblețe între cavaler și viconte.
 

baronet

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. baronnet, engl. baronet)

1. titlu de noblețe ereditar, în Anglia, superior cavalerului și inferior baronului.
2. persoană care deține acest titlu nobiliar.
 

conte 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. conte, fr. comte)

1. (în evul mediu) conducător al unei provincii, cu funcții administrative și militare.
2. titlu de noblețe, ereditar, între viconte și marchiz, în Apus, sau între baron și prinț, în Rusia țaristă.
 

duce

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. duc, lat. dux, -cis)

1. conducător militar de trib la vechii germani.
2. nobil feudal.
3. titlu de noblețe superior marchizului și inferior prințului.
4. titlu purtat de conducătorul unui ducat (1).
 

graf (1)

Parte de vorbire:  s.m. (germanism învechit)  
Etimologie: (germ. Graf)

1. titlu de noblețe din Europa Centrală și de Est; conte, (Transilv.) grof.