normal

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT normalis
2. FR normal
3. EN normal
4. DE normal; regelmäßig
5. RU нормaльный; прaвильный
6. HU rendes, szokásos, szabályos

anormal

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT abnormalis
2. FR anormal; irregulier
3. EN abnormal; irregular
4. DE abnorm; unregelmäßig; regelwidrig; mißgebildet; ungewöhnlich; abnormal; anomal
5. RU ненормaльный
6. HU rendellenes

nenormal

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (ne- + normal)

1. care nu este normal; care deviază de la regulile obișnuite.
2. (antonim) normal.

normal, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. normal. lat. normalis, it. normale)

1. adj. firesc, comun, obișnuit.
2. (despre oameni) sănătos (fizic și psihic).
3. conform unor norme.
4. (despre mărimi) cu valoare apropiată de cea întâlnită frecvent.
5. (chim.) concentrație ~ă = cantitatea de substanță conținută într-o soluție, exprimată în echivalenți-gram la litru de soluție.
6. (mat.) secțiune ~ă = secțiune realizată cu un plan care conține normal într-un punct dat la suprafața secționată.
7. școală ~ă (și s. f.) = școală în care se pregătesc învățătorii.
8. s. f. dreaptă perpendiculară dusă pe tangenta la o curbă în punctul de contact.
9. media elementelor meteorologice, calculată dintr-un șir de ani de referință.

normalist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (normal + -ist)

1. elev al unei școli normale.

normalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. normalité)

1. caracterul a ceea ce este normal.
2. (chim.) concentrație a unei soluții în comparație cu aceea a unei soluții normale.

normaliza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. normaliser)

1. tr., refl. a face să devină, a deveni normal.
2. tr. a supune unei norme.
3. (ec.) a elabora norme interne.
4. a standardiza.

abate (2)

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. abbattere, fr. abattre)

1. (tr., intr., refl.) a (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală.
2. (fig.) a (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gândire etc.
3. (refl.) (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) a se produce pe neașteptate (cu forță).
4. (refl.) a se năpusti (asupra).
5. (refl.) a se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial).
6. (refl., intr.) a-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări.
7. (tr.) a întrista, a deprima, a descuraja.
8. (tr.) a doborî, a culca la pământ.
9. (refl.) a cădea.

abatere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (abate)

1. acțiunea de a (se) abate și rezultatul ei.
2. îndepărtare, deviație de la direcția inițială sau normală.
3. (fig.) îndepărtare de la o normă, de la o linie de conduită, de gândire etc.
4. (jur.) încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar.
5. (tehn.) diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală.
6. (tehn.) diferența dintre dimensiunea reală și cea proiectată a unei piese.
7. (mar.) operația de întoarcere intenționată a prorei unei nave într-o anumită direcție.
8. (econ.) ~ fiscală = parte procentuală din venit, care este scutită de impozit.
9. (econ.) ~ monetară = factor de natură inflaționistă care se caracterizează prin creșterea mai rapidă a masei monetare în raport cu masa bunurilor și serviciilor, manifestată prin majorări ale prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unei monezi.
10. (compus) ~-standard = indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatorii.
11. (gram.) excepție.
12. (înv.; loc. subst.) ~ de la vorbă = digresiune.
13. (loc. subst.) ~ de la regulă = excepție.
14. culcare pe pământ; doborâre.
15. (fig.) deprimare.

abazie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abasie)

1. (med.) tulburare a sistemului nervos, care se manifestă prin neputința de a merge normal.

aberant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aberrant, lat. aberrans)

1. care constituie o aberație; care se abate de la normă, de la tiparul normal; care diferă de normal.
2. (bot.) care diferă sau se abate de la tip.
3. care contravine logicii sau adevărului; (prin ext.) absurd.

aberativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aberratif)

1. care ține de aberație.
2. (livr.) care este departe de adevăr, normalitate sau corectitudine.

aberație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noțiune, comportament; aberanță; absurditate.
2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.
3. (bot.) abatere importantă față de tip; formă rezultată pe cale de mutație.
4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.
5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.
6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizații pe marginea imaginilor.
7. unghi format de direcția adevărată și de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.
8. (var.) (înv.) aberațiune.
9. (antonim) normalitate.