Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. normatif, rus. normativ)
1. adj. care are putere de normă.
2. care hotărăşte, stabileşte reguli.
3. s. n. ansamblu de date, prescripţii cu caracter de normă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. normativisme)
1. purism dogmatic, atitudine normativă sistematică.
2. curent în filozofia contemporană care defineşte dreptul ca o totalitate de norme independente de condiţiile sociale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. normativité)
1. caracterul a ceea ce tinde să constituie o normă.
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (lat. abrogare, fr. abroger)
1. a scoate din vigoare un act normativ.
2. a anula, a suprima o lege, o dispoziție oficială.
3. a declara lipsit de valabilitate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. canonique, lat. canonicus)
1. conform cu canoanele bisericeşti; canonial.
3. drept ~ = drept bisericesc.
4. după anumite norme, bine stabilite; normativ.
5. (mat.) formă (sau ecuaţie) ~ă = formă, ecuaţie simplă care poate fi redusă, cu ajutorul schimbării unor variabile, la un număr oarecare de forme sau ecauţii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. code)
1. act normativ cuprinzând normele juridice dintr-o anumită ramură a dreptului
2. (fig.) ansamblu de norme privind comportarea normală.
3. sistem de semne (simboluri) folosit în reprezentarea şi transmiterea informaţiilor sau a mesajelor.
4. ~ poştal = indicativ prin cifre sau litere, corespunzător fiecărei localităţi, care facilitează cartarea corespondenţei.
5. ~ genetic = reprezentare biochimică a informaţiei genetice; ~ de culori = sistem de notare prin culori a cifrelor reprezentând parametrii principali ai rezistorilor şi condensatoarelor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. décision, lat. decisio)
2. act cu caracter obligatoriu, normativ al unui organ de conducere care stabileşte direcţia unei acţiuni şi modul ei de realizare.
3. sentinţă dată de o instanţă judecătorească superioară asupra unui recurs.
4. fermitate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. deontisch, /II/ Deontik)
1. adj. referitor la deontică; necesar, obli-gatoriu.
2. s. f. disciplină care studiază aspectele logice şi structurale ale formelor de gândire normative şi imperative, precum şi ale sistemelor de norme şi obligaţii morale.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. déroger, lat. derogare)
1. a se abate de la prevederile unui act normativ, ale unui statut sau convenţii în baza unui act de aceeaşi natură.